Virginia Zeani – Amintirile mele din vremurile de aur ale operei povestite lui Roger Beaumont și Witi Ihimaera

Propunerea recentă a Editurii Nemira poate părea ușor surprinzătoare, în condițiile în care, în 2011, la Editura Galaxia Gutenberg a apărut o altă carte care o are în prim plan tot pe Virginia Zeani – …Canta che ti passa, și care este tot rezultatul unui dialog, dar cu Sever Voinescu. Ca cititoare avizată de memorialistică pot să vă spun că, deși personajul principal este același, subiectul este același – viața și, mai ales, cariera artistică de excepție a autoarei -, cele două cărți se citesc pe nerăsuflate, dat fiind talentul de excelent narator al Virginiei Zeani. Pe de altă parte, dacă în 2011 îmi cerea cineva informații despre această mare soprană a lumii postbelice, m-aș fi aflat într-o mare încurcătură: aș fi putut vorbi despre Ileana Cotrubaș, Viorica Cortez sau despre mai tinerele Leontina Văduva sau Angela Gheorghiu, dar despre Virginia Zeani nu. Și cum astfel de întrebări reprezintă pentru mine o provocare, am citit pe nerăsuflate Canta che ti passa, ocazie cu care mi-am reactualizat și repertoriul audițiilor de operă.

Volumul din Colecția Yorick Actual al Editurii Nemira, foarte consistent – peste 550 de pagini, cu o multitudine de fotografii, o cronologie a rolurilor jucate de-a lungul carierei de către Virginia Zeani și de către soțul său, marele bas italian Nicola Rossi Lemeni, o discografie cu înregistrările oficiale și neoficiale ale Virginiei Zeani -, este o ediție de lux, format mare, cu hârtie velină, pe măsura subiectului propus. Autoarea ne avertizează încă din prefață cu privire la modul de abordare și de prezentare a propriei vieți:

„Când m-am gândit prima dată la carte, mi s-a părut important să lucrez cu oameni care nu erau doar admiratori ai lui Zeani. Știam că asta ar distorsiona perspectiva și ar arăta doar lucrurile bune din viața mea, lăsându-le la o parte pe celelalte. Pentru mine, a fost întotdeauna important să spun adevărul. Știu că există anumite lucruri care e mai bine să rămână nespuse, ca nimeni să nu se simtă jignit, însă eu am încercat mereu să vorbesc sincer.” (p. 6)

Astfel, exercițiul propus de către Virginia Zeani nu reprezintă altceva decât o invitație la o lecție de sinceritate cu propriul nostru ego, condiție sine qua non din perspectiva autoarei pentru succesul profesional, dar și pentru o viață de familie împlinită. Debutul din mai 1948, în rolul său fetiș – Violetta, din opera Traviata scrisă de G. Verdi, rol pe care îl va juca mai bine de 20 de ani, a avut loc în cu totul alte condiții decât și-ar fi închipuit oricine la momentul respectiv. Virginia Zeani a avut buna inspirație să plece din România deja comunizată de sovietici, inițial pentru o perioadă scurtă de timp, care, însă, se va prelungi nepermis de mult, în condițiile în care soprana era foarte atașată de familie, în special de tată. Dorința de a cânta operă ii marcase copilăria încă de la vârsta de 9 ani, când văzuse opera Madama Butterfly. Chiar dacă mama sa nu a încurajat-o și nu a susținut-o în această direcție, va accepta, după numeroase insistențe, să studieze … vioara. Anii celui de-al doilea război coincid cu anii adolescenței, ai liceului și ai studiului în particular cu două profesoare – Lucia Anghel și Lydia Lipkovska. Lecțiile cu cele două i-au rămas adânc întipărite în memorie, iar tactul pedagogic, mai ales cel al Lydiei Lipkovska, o va defini ulterior pe Virginia Zeani, ca mentor pentru mai multe generații de studenți. Refugiul forțat din 1945 a generat, printre alte efecte, o luptă permanentă cu bronșita, dar ambiția extraordinară, repetițiile zilnice, și mai ales dorința de a cânta oriunde și oricând au contribuit la o carieră cu totul excepțională, pe care nimeni nu avea cum să o prevadă în 1947, atunci când Virginia Zeani primește o bursă de studii de șase luni în Italia.

Relatarea despre debutul în Traviata de la Bologna, din mai 1948, ne face să înțelegem diferența dintre o simplă cântăreață și o artistă completă, așa cum ar trebui să fie toate cele care abordează belcanto-ul: Virginia Zeani a putut să debuteze atât de rapid și pentru că a fost o excelentă actriță:

„Trebuie să spun și că întotdeauna am avut un talent înnăscut pentru scenă. Eram îndrăgostită de filmul Camille, cu Greta Garbo în rolul Marguerite Gautier. În copilărie, idolul meu în filme era Greta Garbo. Cred că am văzut Camille de zece ori. Îmi plăceau filmele și îmi plăceau actorii. Îi admiram pe Laurence Olivier și John Gielgud. Pentru mine, Laurence Olivier era Alfredo ideal și mergeam la filmele cu el ca să învăț cum se mișca. Felul în care se mișcă un bărbat e interesant pentru o femeie care apare pe scenă, fiindcă, pentru a face povestea convingătoare, trebuie să creezi relații credibile cu ceilalți cântăreți sau actori de pe scenă. Și, dacă te uiți cum se mișcă un bărbat, vezi în ce fel poți intra în relație cu el și cum face ca întâlnirea voastră să aibă sens.” (p. 48)

Evident, educația solidă, cultura generală consistentă, pe care Virginia Zeani și-a îmbogățit-o permanent, reprezintă piloni esențiali în structura de rezistență a unei cariere de succes. Creativitatea generează noi și noi întrebări, iar răspunsurile reprezintă noi premise pentru alte roluri, din ce în ce mai complexe. Cititorul înțelege astfel de ce unele roluri sunt imposibil de abordat la 20 – 30 de ani, așa cum Violetta nu poate fi cântată la 50 de ani. Oricât de bună ar fi vocea sopranei, sau a tenorului, sau a basului, rolul nu presupune doar voce, iar mulți dintre colegii de scenă ai autoarei au căzut în această capcană, după cum putem observa parcurgând capitolele cu privire la cariera Virginiei Zeani din Italia, Egipt și Europa, apoi America.

Anul 1952 reprezintă un an de cotitură în viața tinerei soprane din mai multe puncte de vedere: debutul în rolul Elvirei din opera Puritanii de Bellini a fost unul abrupt pentru că era nevoie de o soprană versatilă, care să se ridice la nivelul Mariei Callas, titulara rolului; totodată, rolul Giorgio era jucat de Nicola Rossi Lemeni, viitorul său soț, cu care s-a întâlnit direct pe scenă:

«Era prima dată când ne atingeam, dar nu aveam timp să vorbim sau să facem cunoștință, fiindcă trebuia să cântăm. Și am cântat duetul, unul foarte frumos, iar eu am încheiat cu un RE de sus și m-am simțit tare ușurată auzind aplauzele, căci știam că publicul fusese dezamăgit că nu cânta Callas. În timpul aplauzelor, Nicola s-a întors către mine uluit și mi-a spus: „Cine ești tu? De unde ai apărut?”. „Sunt Virginia Zeani”, am răspuns eu. El a dat din cap, a zâmbit și a zis „Zeani… Foarte drăguț. Foarte frumoasă voce.” Apoi a mers să-și îmbrace costumul pentru actul al doilea. Și eu la fel. Sincer vorbind, eram copleșită de emoție și nu mă gândeam la Nicola, ci la pasajele dificile din actul al doilea.» (p. 84)

Memoria fantastică a Virginiei Zeani ne ajută să înțelegem contextul diferit, chiar semnificativ, în care își desfășurau activitatea teatrele de operă din Italia și nu numai. Volumul uriaș de muncă, numeroasele turnee, numeroasele roluri par ceva de domeniul fantasticului pentru un artist care și-a început cariera în ultimii ani ai secolului XX. Salariile extrem de mici, ridicole pentru cei care debutează acum, lipsa de interes a impresarilor pentru acest domeniu captivant al spectacolelor de operă, combinate cu plăcerea nemaipomenită de a cânta au determinat-o pe Virginia Zeani, la fel ca și pe restul artiștilor din epocă, să ducă o viață tumultuoasă, adeseori departe de casă și familie. Treptat (și aici o mare contribuție a avut-o Maria Callas, nu atât prin cariera sa artistică, cât mai ales prin asocierea nefericită cu A. Onassis), condiția artistului de operă se îmbunătățește, dar Virginia Zeani nu uită să sublinieze faptul că fără muncă, ore lungi de repetiție, vocalize zilnice, studiu de text și de rol, disciplină riguroasă, nu se poate reuși nici astăzi, indiferent cât talent nativ posezi și ce echipă ai în spate. Parcurgând etapele carierei sale, înțelegem mai ușor sfârșitul tragic al Mariei Callas, dar și cariera îndelungată și succesul de durată al lui L. Pavarotti și P. Domingo, cu care Virginia Zeani s-a intersectat încă de la debutul lor, în care a fost implicată artistic, ca parteneră de scenă. Pe de altă parte, autoarea este destul de nemulțumită (pe bună dreptate – n.n!) de cum au evoluat lucrurile în ceea ce privește show-business-ul de astăzi:

«În prezent, situația s-a schimbat foarte tare. Trebuie să ai neapărat un agent ca să poți obține contracte. Uneori agențiile de impresariat le spun teatrelor: „Vă dau cântărețul pe care îl vreți, dar cu condiția să îl luați și pe acesta.” Cu alte cuvinte, tratativele au devenit mai complicate și mai „politice”. Totul este o mare afacere și încă una politică. Asta înseamnă că un cântăreț foarte bun poate fi lipsit de șansa de a reuși în carieră, dacă nu este reprezentat de o agenție de impresariat importantă. Iar unii dintre noii impresari și directori de teatru știu foarte puține despre repertoriul de operă. E periculos pentru muzică și pentru artă. Cum poate fi numit la conducerea unui teatru de operă cineva care a lucrat până atunci în industria lactatelor sau alte domenii asemănătoare? Și cum ar putea acel om să evalueze potențialul și calitățile unui cântăreț? Eu însămi m-am confruntat de multe ori cu ignoranța directorilor în toate privințele, inclusiv a repertoriului.» ( p. 246 – 247)

Lecția de viață pe care ne-o oferă Virginia Zeani este lipsită de orice urmă de aroganță, de superioritate. Experiențele diverse au fost asimilate într-un mod constructiv, astfel că trecerea de pe scenă în spatele ei nu a fost una dramatică, cu accente depresive, cum s-a întâmplat în cazul altor artiști. Este adevărat că pentru celebra soprană, mândră de originile ei românești, familia a jucat un rol cheie pe tot parcursul vieții, dovadă bucuria nemărginită pe care a simțit-o în 1963, când a putut să-și aducă părinții în Italia, după 16 ani în care a fost urmărită de Securitate, telefoanele ascultate, pachetele interceptate… Vizitele ulterioare în România comunistă au întristat-o, dar au și ambiționat-o să-și continue cariera.

La 55 de ani, pe neașteptate, Virginia Zeani începe capitolul pedagogic din viața sa profesională, iar rolul decisiv l-a jucat soțul său, Nicola, care a acceptat oferta Facultății de Muzică de la Universitatea Indiana de a fi profesor asociat. Adaptarea a fost rapidă, viața intelectuală bogată contribuind decisiv în acest sens, la fel recitalurile și spectacolele în care a continuat să mai apară timp de câțiva ani.

«Îmi vine să zâmbesc amintindu-mi de uluirea studenților mei, atunci când, în octombrie 1980, am primit un telefon de la „maestrul de ceremonii” care prezenta la Metropolitan Opera gala memorială dedicată lui Richard Tucker. Printre cei invitați să participe se numărau Grace Bumbry, Montserrat Caballé, Nicolai Gedda, Pilar Lorengar și Leontyne Price. Caballé și-a anulat, însă, participarea în ultimul moment. Puteam să o înlocuiesc? Firește că am spus „da”. Maestrul care mă sunase era Luciano Pavarotti.

[…] Știu că studenții mei au fost uimiți când m-a sunat Luciano. Și cred că au fost la fel de uimiți când m-am întors. Dar, cum spuneam, când se închide o ușă, se deschide alta. Nicola și cu mine descoperiserăm o nouă viață. O viață care ne făcea plăcere. Puteam acum să le aducem un omagiu maeștrilor care ne învățaseră, transmițând mai departe tradiția lor. Studenții mi-au devenit precum proprii mei copii. După o vreme, nu am mai putut să îi abandonez.» ( p. 394 – 395)

 Curiozitatea, creativitatea, disciplina mentală și respectul pentru ceilalți au determinat-o pe Virginia Zeani să-și pună tot timpul întrebări, să caute răspunsuri, să se adapteze, ceea ce explică longevitatea sa profesională de excepție. Noi, cei de azi, putem găsi soluții pentru propriile noastre dileme citind Amintirile mele din vremurile de aur ale operei. Dar, surprinzător, nostalgia nu transpare decât subtil, spre sfârșitul cărții, iar regretul nu o definește pe Virginia Zeani, atât timp cât experiențele de viață au fost asimilate și contribuie, fără ca autoarea să conștientizeze prea bine acest lucru, la înțelegerea conceptului de demnitate – caracteristică definitorie a ființei umane, trecută uneori într-un con de umbră de societatea zilelor noastre.

Editura: Nemira

Colecția: Yorick

Traducerea: Cristina Crăciun

Anul apariției: 2017

Nr. de pagini: 560

ISBN: 978-606-43-0067-6

Sursa foto: http://www.bbc.co.uk