BookHUB vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul „Uşa”, de Magda Szabó (Editura ALLFA). Cartea, în traducerea lui Andrei Dósa, apare la Salonul Internaţional de Carte Bookfest (Romexpo, 20-24 mai) şi va fi disponibilă la standul ALL.
Despre carte:
O tânără scriitoare, care nu se mai descurcă cu treburile casnice, angajează o menajeră, la recomandarea unui prieten. Și astfel începe povestea unei relații ciudate și complicate între două femei cât se poate de diferite. Încet, încet, ca într-un puzzle, fiecare întredeschide ușa spre viața ei, iar frânturile de trecut și întâmplările prezentului declanșează un joc dramatic al apropierilor și al depărtărilor, și creionează o prietenie neobișnuită, plină de tandrețe și neînțelegeri, care culminează cu o tragedie.
„Niciun rezumat nu va reuși să surprindă scriitura inteligentă și complexitatea morală a acestui roman. Este o carte neobișnuită, originală și intensă.“ (Scotsman)
Fragment în avanpremieră:
Când am vorbit prima oară, aș fi vrut să‑i observ chipul, și m‑a derutat faptul că nu mi‑a dat ocazia să fac asta. Stătea în fața mea ca o statuie, nemișcată, nu în poziție de drepți, ci mai degrabă ușor aplecată, din fruntea ei abia dacă vedeam ceva, pe atunci încă nu știam că abia pe patul de moarte o voi vedea fără broboadă, că până atunci va umbla mereu acoperită, de parcă ar fi fost o catolică ferventă sau o evreică evlavioasă, căreia religia îi interzice să se apropie cu capul descoperit de Domnul. Era o zi de vară, care nu justifica și nu necesita niciun fel de acoperământ, stăteam în grădină, sub cerul bătând în violet, iar ea nu se potrivea printre trandafiri. Omul simte cine ce fel de floare ar fi. Dacă ar fi să se nască în regnul vegetal, cu siguranță nu s‑ar simți în elementul ei printre trandafiri, înflorirea de carmin, aproape nerușinată, nu i s‑ar potrivi. Trandafirii nu sunt flori inocente. Am simțit imediat că Emerenc nu face parte din această categorie, dar nu știam încă nimic despre ea, cu atât mai puțin ce fel de floare ar putea fi.
Broboada îi acoperea fruntea, umbrindu‑i ochii; abia mai târziu am descoperit că irișii ei sunt albaștri. Aș fi vrut să aflu culoarea părului ei, dar, atâta timp cât a fost ea însăși, și l‑a ascuns. Am trăit clipe importante în acel început de seară, trebuia să decidem dacă putem să ne acceptăm. Ne mutaserăm de câteva săptămâni în locuința cea nouă, considerabil mai mare decât cea de dinainte, de care mă ocupasem singură, fără niciun fel de ajutor, având în vedere că vreo zece ani cariera mea de scriitor fusese înghețată politic. Acum lucrurile începuseră să se miște, eram mai nou scriitor cu normă întreagă, cu posibilități noi și cu nenumărate îndatoriri care uneori mă legau de masa de scris, alteori mă obligau să fiu pe drumuri. De aceea eram în grădină, față în față cu bătrâna tăcută. Pe atunci era deja clar că dacă cineva nu va prelua treburile casnice, eu nu voi fi în stare să public ceea ce produsesem în anii de tăcere, și nici nu voi putea pune pe hârtie ceea ce aș mai fi avut de spus. Imediat ce ne‑am mutat, cu tot cu cărțile care ar fi umplut o bibliotecă și cu mobila șubredă, ce trebuia menajată, am început să mă interesez. Mi‑am întrebat toate cunoștințele din zonă. Până la urmă, ne‑a rezolvat problema un fost coleg de școală, ne‑a spus că acasă la fratele lui face curățenie de mulți, mulți ani o femeie bătrână, că este mai bună decât oricare femeie tânără și că ne‑o recomandă din toată inima, numai să aibă ea timp de noi. Garanta că persoana respectivă nu o să ne dea foc la casă cu țigara, nu o să aibă relații cu tot felul de bărbați, nu o să sustragă nimic din casă, dimpotrivă, dacă o să ajungă să ne simpatizeze, o să ne aducă tot felul de lucruri, pentru că îi plăcea nespus să facă daruri. Nu fusese niciodată măritată, nu avea copii, singurii care o vizitau cu regularitate erau un văr și un milițian, toată lumea o îndrăgea în zonă. A vorbit despre ea cu căldură și respect, m‑a înștiințat că Emerenc era și administrator, se putea spune că era persoană juridică, spera că o să accepte slujba, că dacă n‑o să reușim s‑o facem să ne placă, n‑o să accepte slujba nici pentru toți banii din lume. Nu a fost un început promițător, nici Emerenc nu a fost prea afabilă când am rugat‑o să treacă pe la noi să vorbim. Am găsit‑o în curtea casei de care avea grijă – locuia aproape de noi, atât de aproape, încât puteam să‑i văd locuința de pe balcon. Spăla o grămadă de rufe și folosea mijloace demodate, fierbea lenjeria într‑un cazan, la foc deschis, și scotea rufele cu un făcăleț mare, în căldura și așa sufocantă. Părea înconjurată de flăcări, era înaltă, osoasă, chiar dacă în vârstă, era cumva mătăhăloasă, nu grasă, ci musculoasă. Iradia forță, ca o walkirie, broboada era și ea la linie, ca un coif. Fusese de acord să trec pe la ea, de aceea stăteam față în față în grădină, în acel apus de soare. M‑a ascultat cu atenție, fără o vorbă, în timp ce îi spuneam ce ar avea de făcut la noi în casă. În timp ce vorbeam, mi‑am adus aminte că niciodată nu îi crezusem pe scriitorii care afirmau în vreun mare roman din secolul trecut că fața cuiva poate fi comparată cu suprafața unei ape. M‑am rușinat, ca de atâtea ori când am îndrăznit să mă îndoiesc de clasici: chipul lui Emerenc pur și simplu nu putea fi asemănat cu nimic altceva decât cu oglinda neutră a apei în zorii zilei. Nu știam în ce măsură o interesează propunerea mea, nu avea nevoie nici de o slujbă, nici de bani, se simțea asta în toată ființa ei, eu eram cea pentru care ar fi fost crucial să accepte, însă chipul ei ca oglinda apei, ascuns în umbra broboadei ce amintea de un obiect ritualic, n‑a dezvăluit mult timp nimic. Emerenc nu și‑a ridicat capul nici atunci când, într‑un târziu, a răspuns că s‑ar putea să țină cont de propunere, pentru că una dintre casele în care lucra devenise un loc de muncă dezagreabil, ambii soți fiind bețivi, iar băiatul cel mare, un depravat; nu putea să aibă grijă de ei. Dacă cineva putea să garanteze pentru noi și o convingea că la noi nimeni nu e turbulent sau bețiv, ar fi putut să accepte. O ascultam siderată, se întâmpla pentru prima oară ca cineva să ceară o recomandare despre noi.
— Nu spăl rufele oricui, a spus Emerenc.
Avea o voce clară, de soprană. Probabil că trăia de mult în capitală, pentru că, dacă n‑aș fi terminat cândva Filologia, cu greu mi‑aș fi dat seama după vocale că trebuie să fi fost de loc de pe meleagurile mele. Am întrebat‑o dacă e adevărat că e din Hajdúság, credeam că o va bucura întrebarea, dar n‑a făcut decât să dea din cap, a recunoscut că e din Nádori, mai precis din satul înfrățit cu acesta, Csabadul, dar a schimbat imediat subiectul, ca și cum ar fi dorit să‑mi dea de înțeles că nu vrea discute despre asta. Ca atâtea alte lucruri, am reușit să aflu doar peste mulți ani că întrebarea mea i se păruse insinuantă și indiscretă, că nu era dispusă să‑și aducă aminte. Emerenc nu îl studiase pe Heraclit, dar știa mai multe decât mine. De câte ori aveam ocazia, mă întorceam în orașul părăsit, căutam locurile dispărute, care nu puteau fi aduse înapoi, umbra caselor, care mi‑a învăluit cândva fața, casa mea de odinioară, și de fiecare dată mă întorceam fără să fi găsit nimic – pe unde o curge acum râul ai cărui curenți au purtat cioburile vieții mele? Emerenc era prea înțeleaptă să încerce imposibilul, își conserva energia pentru ceea ce ar mai fi putut să fie făcut în viitor pentru trecutul ei. Desigur, înțelegerea acestui lucru era încă de domeniul viitorului. În acea zi, în care am auzit pentru prima dată aceste două nume de localități, Nádori și Csabadul, am simțit că nu trebuie să aduc prea des vorba de ele, că dintr‑un motiv sau altul acele două cuvinte sunt tabu. Dacă așa stă treaba, să vorbim despre lucruri practice. Am crezut că vrea să fie plătită cu ora, ar fi fost cea mai avantajoasă variantă pentru ea, dar nu mi‑a spus nimic sigur, mi‑a comunicat că va hotărî ea cât va trebui să‑i plătesc, în momentul în care își va face o imagine despre noi, și că ea știe cât de delăsători și dezordonați suntem și câtă bătaie de cap va avea cu noi. Se va strădui să facă rost de informații despre noi – nu de la colegul de clasă, el este ocupat –, și, când le va avea, se va prezenta la noi chiar și în cazul în care va trebui să ne spună „nu“. M‑am uitat după ea cum pleacă și timp de câteva clipe am fost tentată să mă gândesc la ea ca la o bătrână ieșită din comun și să‑mi zic că poate ar fi fost mai bine pentru toată lumea să nu accepte munca. Încă nu era târziu, voi striga după ea și îi voi spune că m‑am răzgândit. Nu am strigat.
Emerenc s‑a întors în mai puțin de o săptămână; sigur, ne‑am întâlnit de mai multe ori pe stradă în acel interval, saluta și trecea repede mai departe, ca omul care nu vrea să ia o decizie pripită, dar nici să trântească fără explicație ușa în nas. Când a sunat la ușă, am văzut că e îmbrăcată în hainele de duminică și am înțeles imediat ce înseamnă asta; mă mutam stânjenită de pe un picior pe altul în costumul de baie care nu reușea să acopere totul. Era îmbrăcată în negru, purta o rochie de stofă bună, cu mâneci lungi, pantofi de lac cu cataramă, și, ca și cum nici n‑am fi întrerupt discuția de data trecută, m‑a înștiințat că de a doua zi începe munca și spre sfârșitul lunii ne va putea spune cât să fie leafa lunară. Între timp îmi fixa umerii goi cu o privire înghețată, iar eu mă bucuram că măcar soțului meu nu‑i va găsi nimic de reproșat. El purta sacou și cravată în căldura de treizeci de grade: nici dacă ar fi fost caniculă nu și‑ar fi schimbat obiceiurile dobândite în Marea Britanie înaintea războiului. Ei doi erau îmbrăcați ca și cum ar fi vrut să dea exemplu unei comunități primitive, din care făceam parte și eu, și ar fi încercat să mă convingă să respect bunele maniere pe care omul se cuvine să le respecte în demnitatea sa. Dacă vreodată cineva de pe lumea asta semăna cu Emerenc în ceea ce privește anumite norme și valori, acela era soțul meu. Poate că de aceea nici nu au reușit mulți ani să se apropie unul de altul cu adevărat. Bătrâna ne‑a întins mâna, cu toate că după aceea evita ori de câte ori putea să mă atingă, dacă îi întindeam mâna, mă respingea, de parcă ar fi gonit o muscă. În acea seară nu s‑a angajat la noi, asta n‑ar fi fost demn sau cuviincios: Emerenc a aplicat la noi. La plecare și‑a luat la revedere de la soțul meu astfel: „Îi doresc o seară bună stăpânului.“ El s‑a uitat ca trăsnit după ea, nu exista om pe fața pământului căruia să i se potrivească mai puțin acel termen minunat decât lui. De altfel, așa i s‑a adresat până la moarte, dar a trecut ceva timp până când soțul meu s‑a obișnuit cu noul apelativ și a început să răspundă la el.
Timpul petrecut de Emerenc în casa noastră, la fel ca și ora la care sosea, nu erau reglementate prin nicio înțelegere. Se întâmpla să n‑o vedem toată ziua și să apară la unsprezece noaptea și până în zori făcea curățenie în bucătărie și în cămară și se putea întâmpla să nu mai putem folosi baia o zi, două, pentru că ea înmuiase covoarele în cadă. Programul ei imprevizibil avea un randament uimitor, bătrâna muncea ca un robot și ridica, fără să se cruțe, mobile care nu puteau fi ridicate. În rezistența și în puterea ei de muncă era ceva aproape înfricoșător, cu atât mai mult cu cât nici nu era nevoie să facă atâtea lucruri. În mod vizibil, Emerenc trăia prin muncă, îi plăcea să lucreze, nu știa ce să facă cu orele ei libere. Tot ce făcea era fără cusur, umbla încolo și încoace prin încăperi, de cele mai multe ori fără să scoată un cuvânt, nu numai că nu era curioasă și nu încerca să se bage în sufletul omului, dar încerca să evite orice fel de vorbărie inutilă. Îmi cerea mulți bani, mai mult decât m‑aș fi așteptat, dar și dădea mult. Dacă o anunțam că voi primi oaspeți sau dacă aveam musafiri neașteptați, mă întreba dacă doresc să mă ajute. De cele mai multe ori o refuzam. Nu voiam ca cercul nostru de prieteni să afle că în propria casă eu nu am un nume. Emerenc găsise un nume doar pentru soțul meu, eu nu eram nici scriitoare, nici doamna mea, nu mi s‑a adresat nicicum până când n‑a reușit să‑mi găsească un loc definitiv în viața ei, până când n‑a reușit să‑și dea seama din perspectiva ei cine sunt eu, care este apelativul care mi se potrivește. Desigur, și în acest caz, dreptatea a fost de partea ei, fiindcă, fără niciun fel de pornire, orice definiție este inexactă.
Din păcate, Emerenc era perfectă din toate punctele de vedere, câteodată într‑un mod apăsător, iar când auzea timidele mele cuvinte de laudă, nu‑mi ascundea faptul că nu vrea să primească reacții tot timpul, să n‑o mai lăudăm, ea e foarte conștientă de randamentul ei. Purta întotdeauna haine gri, se îmbrăca în negru doar în zilele de sărbătoare sau la ocazii speciale, își proteja hainele cu un șorț cu pieptar pe care îl schimba zilnic, detesta șervețelele și batistele, folosea numai batiste albe ca zăpada, atât de apretate, încât pârâiau. Când am aflat că totuși are și ea slăbiciuni, descoperirea m‑a făcut de‑a dreptul fericită, de exemplu uneori, indiferent ce o întrebam, se întâmpla să tacă câte o jumătate de zi, iar atunci când tuna și fulgera afară, se speria. Dacă se apropia furtuna, renunța imediat la ceea ce făcea, fugea acasă fără niciun avertisment sau explicație și se ascundea. Ca orice femeie bătrână, i‑am spus soțului meu, iar el a dat reprobator din cap. „Groaza asta e și nu e manie“, a zis. „Mai mult ca sigur trebuie să aibă o cauză, doar că nu este una pe care ea să se simtă obligată să ne‑o împărtășească, dar ne‑a spus ea vreodată ceva cu adevărat important despre ea?“ Din ce‑mi amintesc, niciodată. Emerenc nu era prea vorbăreață.
Lucra deja de mai bine de un an la noi, când a trebuit s‑o rog să ridice în locul meu un colet ce trebuia să sosească în acea după‑amiază, soțul meu trebuia să fie la un examen și era singura zi în care dentistul putea să mă primească. Am prins în piuneze un bilețel pe ușă, pe cine și unde să caute curierul în lipsa noastră, și am trecut în grabă pe la Emerenc, fiindcă uitasem s‑o anunț atunci când făcea curățenie. Tocmai își terminase treaba la noi, trebuia să fi fost acasă de doar câteva minute. Când am bătut la ușă, nu am primit niciun răspuns, dar am auzit‑o făcând zgomot prin casă și faptul că nu puteam să mișc clanța nu era o noutate, nimeni nu văzuse încă ușa casei lui Emerenc larg deschisă, cu toate că, dacă te rugai de ea, ieșea cu chiu cu vai din casă. Se știa că, imediat ce ajungea acasă, trăgea toate zăvoarele, lumea se obișnuise deja. I‑am strigat să se grăbească pentru că nu mai pot să stau, am treabă. Cuvintele mele au fost întâmpinate de aceeași tăcere, dar, când am dat cu pumnul în clanță, a ieșit val‑vârtej, și mi s‑a făcut frică, am crezut că o să mă lovească. A trântit ușa în urma ei și a zbierat să n‑o bat la cap după orele de lucru, că nu e plătită pentru asta. Stăteam rușinată în fața ușii, roșie până în vârful urechilor din cauza țipetelor ei neobișnuite, care nu aveau nicio justificare, fiindcă în cazul în care considera că îi lezasem demnitatea chemând‑o înapoi din apele ei teritoriale, putea să mi‑o spună și fără să ridice vocea. Am bâiguit rugămintea mea, nici nu mi‑a răspuns, doar stătea în fața mea și îmi fixa ochii. Se uita la mine de parcă i‑aș fi înfipt un cuțit în mână. Bine. Mi‑am luat la revedere politicos, m‑am dus acasă, și am anulat prin telefon rezervarea de la dentist. Soțul meu plecase deja, eu aveam să rămân acasă să aștept coletul. Nu aveam chef nici să citesc, mă plimbam prin apartament, mă întrebam ce am făcut greșit, de ce acel refuz pătimaș, în mod vizibil menit să mă jignească, lucru care pe deasupra nici nu‑i stătea în fire bătrânei, care de cele mai multe ori se comporta atât de formal încât te stânjenea.
Despre scriitoare:
Magda Szabó (1917-2007) s-a născut la Debrecen în Ungaria. A absolvit Universitatea din Debrecen și a lucrat o vreme ca profesoară de latină și limbă și literatură maghiară, apoi, între 1945 și 1949, ca funcționar în cadrul Ministerului Cultelor și Învățământului. Și-a făcut debutul literar cu volumul de poezii Bárány (1947), urmat de Vissza az emberig (1949). În 1949 i s-a decernat prestigiosul Premiu Baumgarten, care, din motive politice, i-a fost retras în aceeași zi. Tot în 1949 și tot din motive politice a fost dată afară din Minister. Între 1949 și 1956 a avut interdicție de publicare. În 1958 a publicat primul roman, Freskó, cu mare succes în rândul cititorilor. A mai publicat, printre altele, romanele Abigél (1970), Ușa (Az ajtó, 1987; Editura ALLFA 2014), ecranizat în 2012 în regia lui István Szabó, și Für Elise (2002), devenind unul dintre cei mai populari scriitori din Ungaria. A primit numeroase distincții literare, printre care Premiul Kossuth în Ungaria și Prix Femina Étranger în Franța, pentru romanul Ușa.
„Scriitorul nu trebuie să se implice niciodată în politică în același fel ca politicianul. Fiecare are treaba lui. A scriitorului este să îi facă pe oameni să deschidă bine ochii atunci când au luat-o pe un drum greșit.“ (Magda Szabó)
Un comentariu
Pare interesantă cartea, mai ales că nu am citit multe romane care exploatează relaţia dintre două femeie (ce nu sunt rude de familie).