Un tribut adus istoriei orale – „Copiii de pe Volga” de Guzel Iahina

Copiii de pe Volga intră în categoria cărților deloc ușor de citit, dar de nelăsat din mână. Cu alte cuvinte, trama te împresoară și te trezești pe negândite personaj în carte. N-ai cum să citești altfel istoria lui Bach, decât devenind vocea lui, purtătorul lui de memorie. Bach nu mai poate vorbi, dar o putem face noi, cei ce i-am urmat în astă viață pe Pământ. Pe când și-a trăit povestea, el a avut grijă de toate: ne-a lăsat până în cele mai mici detalii istoriile vieților celor care au trăit cândva pe malurile Volgăi, fără să piardă niciun amănunt sau detaliu important, fără să uite de basmele și poveștile locului, dându-ne drept moștenire grea păstrarea unor tradiții și obiceiuri specifice doar celor din Gnadental.

Asemenea unui Schulmeister de școală veche, Bach pare că s-a născut în timpuri și locuri nepotrivite lui. Numai că la 32 de ani destinul i se schimbă total, el găsindu-și adevăratul rost cu ajutorul iubirii de celălalt și al jertfei de sine. Miezul poveștii este asemenea celui de basm clasic: își întâlnește iubita, o persoană total needucată (mi-a adus aminte de Alexandre Dumas, printre altele) de care se atașează pe măsură ce-o învață câte-n lună și-n stele, baza acestei învățături fiind o singură carte, cea scrisă de Goethe și care va rămâne mărturie pentru veșnicie pe rafturile casei de copii „Internaționala a Treia”. În jurul acestei mari iubiri se construiește încetul cu încetul o lume întreagă, ferma și acareturile stăpânului Grimm cunosc o nouă viață; de fapt, acestea (zidurile) vor avea mai multe vieți, Iahina le îmbracă cu câte un strat de memorie odată cu venirea fiecărui „personaj” în viața lui Bach. De aici și rezistența în timp și senzația de izolare perfectă, de antifonare împotriva zgomotului fără sens și perturbator al marii civilizații, cea care-și trăia vremelnicia pe celălalt mal al Volgăi.

Klara, Anntche, Hoffmann, Vaska intră, pe rând, în viața lui Bach, rămânând acestuia datoria să le dea rost și menire. În muțenia lui conservatoare și protectoare, Bach reconstruiește universuri cu piesele de domino pe care i le servește marea istorie. Dacă inițial avem tendința să-l etichetăm (într-un mod total neproductiv, ba chiar reducționist) ca fiind inadaptat, treptat ne dăm seama că el este supraviețuitor, ceea ce înseamnă că el își redimensionează universurile – exterior și interior – în funcție de nevoile de moment și de factorii disturbatori, pentru ca după aceea să păstreze atât cât are nevoie (sau doar ceea ce contribuie decisiv la satisfacerea unor nevoi imperioase, fie ele spirituale sau materiale). Klara este o prezenă vie în primele capitole, pentru ca după aceea să trăiască prin intermediul Annei și a lui Bach. Tot ce face Schulmeister i se datorează Klarei, în primul rând ei. Ea capătă în timp aureolă de sfântă, iar în jurul mormântului ei viața pulsează din ce în ce mai tare. Anntche și Vaska sunt precum copiii: imperativi, năvalnici, plini de viață, dornici de cunoaștere, nesățioși din toate punctele de vedere. Bach le face toate poftele și își pune viața în slujba lor. Merele acelea coapte și mari cât capul unui copil cresc în copacii ocrotiți cu patimă de stăpânul locului doar pentru că au cei doi nevoie de ele. Din seva acelor copaci își iau cei trei puterea de a merge mai departe și de descoperi lumea cea mare, de a trece peste orice obstacol și, mai presus de orice, de a înțelege.

Hoffmann este singurul personaj cu care Bach are o relație personală, dar care nu trăiește la fermă. El este din lumea mare, activist de partid, cel care va cădea printre primii victimă a noii orânduiri sociale. Hoffmann va deveni vocea lui Bach, cei doi, printr-o ciudată simbioză, vor ajunge să împace trecutul cu prezentul, dând sens ororilor zilei. Trecerea la regimul comunist, acceptarea cuceririlor noii orânduiri, pervertirea obiceiurilor și tradițiilor locului devin mai puțin înspăimântătoare și pentru că cei doi încearcă să deschidă o breșă în tot acest întuneric și să(-i) învețe să trăiască (pe cei din comunitatea gnandentialienilor). E vorba aici de o adaptare care a făcut posibilă supraviețuirea. Toți cei trecuți prin lagărele de deportare au fost întrebați cum de au putut să supraviețuiască chinurilor și privațiunilor de tot felul, iar Iahina dă aici un răspuns parțial: prin convertire și acordare de sens. Legătura dintre marea istorie și istoria germanilor de pe Volga o face Iahina și cu ajutorul lui Hoffmann, dar și prin intermediul unor episoade de tip inermezzo, în care este evocat Stalin. Aparent fără nicio legătură cu narațiunea, evocarea vizitei în zonă a dictatorului și episodul cu jocul de biliard și hrănirea crapilor au rolul de a da sens schimbărilor la care asistă Bach. În felul acesta cititorul poate înțelege și cum de a fost posibilă instaurarea unui regim totalitar atât de sângeros și de inuman și câte sacrificii umane au fost făcute în numele unui comunism luminos.

Cu Vaska e o altă poveste, una nouă în totalitate; el este venit din afară, pribeagul din poveste, cel care n-are nimic în comun nici cu lumea lui Bach, dar nici cu lumea celor din Gnadental. Răzvrătit, nesupus, sălbatic, el îi va ajuta pe Anntche și Bach să crească, să supraviețuiască și să meargă mai departe. Cu alte cuvinte, de el depinde cunoașterea poveștii. Pentru că Bach nu poate vorbi, o va face în locul lui Vaska și o va face așa cum știe el mai bine: imperativ, intempestiv chiar, vulcanic, cucerind atenția și celui mai neinteresat om din auditoriu. El va înțelege (greu, nu dintr-odată) cel mai bine importanța trecutului și conservarea acestuia, a faptelor „așa cum au fost”, el va deveni moștenitorul de drept al lui Bach. De altfel, cei doi au mai multe în comun decât se înțelege la prima citire și poate că în acest arhetip al tipologiei umane stă ascuns și secretul mersului pe ape. Volga va deveni purtătoare de istorii personale și va separa istoria neagră de istoria vie. Pe fundul ei vor fi ferecate pentru totdeauna ororile, crimele și renegații, iar la suprafață vor pluti viața cu oamenii și faptele lor bune.

Iahina construiește personajele pe măsură ce narațiunea capătă volum și sens. E interesant din acest punct de vedere cum convertește tot specificul locului – comunitatea de germani trăitori pe malurile Volgăi, înconjurați de ruși din toate părțile care se încăpățânează să nu-și renege rădăcinile. Calendarul lui Bach este unul special, care măsoară într-un mod atipic timpul; anii capătă nume în funcție de evenimentul care influențează mersul lucrurilor; unii dintre acești ani sunt descriși cu o acribie demnă de analele istorice – Anul Copiilor Morți, Anul Marii Minciuni sunt doar două exemple. Iahina face în acest fel o punte de legătură între pasiunea ei pentru istorie și menirea ei de scriitoare. Sunt pagini care ajută cititorii să înțeleagă și mai bine drama comunităților de etnici care au suferit și mai mult decât majoritarii în timpul regimului comunist, pagini care se citesc greu, dar care fac lumină. Numele anilor nu sunt deloc întâmplătoare și denotă intenția scriitoarei de a face ordine în noianul de informații avute la îndemână astăzi de cei interesați să cunoască despre cum a fost posibilă instaurarea comunismului și transformarea acestui regim politic într-un unul dintre cele mai opresive din toată istoria omenirii.

Pentru mine Copiii de pe Volga de Guzel Iahina a fost una dintre puținele lecturi paradoxale. Recunosc că de vreo două ori am fost cât pe ce să abandonez lectura; mi se părea prea multă literatură de dragul literaturii, în sensul de estetică exersată și cam atât. Dar a meritat răbdarea! Uitându-mă în urmă (asemenea lui Bach!), îmi dau seama că, așa cum a gândit Guzel Iahina romanul și personajele, nu ai ce scoate, nu există surplusuri. Pentru ca toate piesele/secvențele au rostul lor. Și dincolo de toate, rămâne un martor tăcut și memoria vie a acestuia: Bach.

Copiii de pe Volga de Guzel Iahina