Corpul și limbajele scenice sau ce urme lasă actorii în memoria afectivă a spectactorilor
Corpul (prin intermediul mișcării), vocea (prin intermediul cuvintelor/replicilor) și fondul muzical (ilustrația muzicală) sunt deopotrivă folosite în construcția unui spectacol de teatru-dans sau teatru coregrafic. Disocierea dintre simț(ire) și rațiune (cunoaștere) atunci când te raportezi la propriul corp ca obiect al studiului este una extrem de dificilă: cum să-ți simți corpul și cum ajungi să-ți cunoști corpul, cu alte cuvinte cum ajungi să știi ce poți să faci sau ce ești capabil să faci cu propriul corp. Nu discutăm despre talent, adică despre predispoziția nativă de a reuși să transmiți un mesaj coerent prin intermediul unei suite de gesturi și pași (descompunerea mișcării o faci într-un singur sens și începând dintr-un anumit punct), căci se presupune că există și servește drept bază pentru ceea ce urmează să faci ca profesionist, în cazul de față ca actor/dansator.
Preselectie GALA HOP-2019-foto-Andrei-Gîndac
Actorii învață în anii de studii universitare despre limbajele scenice și despre cum se îmbină acestea la nivelul unei montări. Deși ei înșiși sunt deținătorii celui mai important instrument – corpul – responsabilitatea felului cum reușesc să-l pună în valoare și să dea sens construcției teatrale în sine revine regizorului. De aceea actorul are nevoie de un regizor inclusiv la un one-man-show. Puțini, extrem de puțini sunt capabili să-și asume ambele roluri fără să dea rateuri. Pentru că ochiul interior vede într-un fel, iar cel din exterior cu totul altfel. Când cele două imagini nu se suprapun intervine dezacordul, dizarmonia, dezarticularea; e ca și cum ai lucra la oglindă, dar cu ochii închiși. Nu întâmplător dansatorii lucrează enorm în fața oglinzii, până reușesc să transpună perfect în mișcare ceea ce ei simt.
Preselectie GALA HOP-2019-foto-Andrei-Gîndac
În cea de-a treia seară a Galei HOP – Gala Tânărului Actor 2019 a fost mai mult decât evident ce concurenți au înțeles că în teatrul-dans este vorba despre corp și mișcarea acestuia într-un spațiu oarecare (relația cu spațiul și relația cu ceilalți parteneri de scenă – dacă este cazul) înainte de orice altceva. Cu alte cuvinte, vocea devine un subsidiar, un instrument care se pune în slujba corpului. Și ca să fie și mai complicat, deși novicii s-ar grăbi să spună că nu e nimic complicat, mai intervine și muzica. Unii concurenți ai Galei de anul acesta, deci nu doar cei din seara a treia, au preferat muzici cu voci, dar în ultima seară de concurs mi-am adus aminte că la patinaj artistic – proba de dans – a fost o întreagă nebunie, acum ceva ani, când li s-a permis concurenților să pună melodii cu voci, adică nu doar instrumentale. Și în primul an s-a văzut diferența – a scăzut foarte mult calitatea execuțiilor tehnice a sportivilor. De ce? Pentru că creierul concurentului nu reușea să ierarhizeze în condiții de concurs ce să asculte mai întâi – muzica (care dă ritmul și tempoul) sau versurile (care-ți pot da o cu totul altă stare emoțională decât cea așteptată).
În timpul concursului, dar și la final au fost foarte multe voci care au spus că în seara aceasta s-a văzut cine a înțelesc cu adevărat ce înseamnă teatrul-dans sau ce este dansactorul. Pentru mine (și cred că la fel ca mine gândesc foarte mulți dintre cei care au fost spectactori) de departe a fost cel mai bun Nicolae Dumitru. Care face astfel o concurență foarte bună lui Alin Potop (care a concurat în prima seară). Aribanul lui Dumitru a avut de toate: personaj foarte bine construit, momente distincte care i-au dat voie personajului să se arate, dans de mare clasă (coregrafie, suite de pași impecabile, atitudine, ca să mă refer doar la ce ține de corporalitate), plus o relație perfectă (mă rog, aproape perfectă) între corp și voce. Chiar i s-au auzit toate replicile (și n-au fost puține deloc, plus o continuare a momentului cu proba impusă. De asemenea, excelentă compoziția Roxanei-Florina Fânață, foarte bine gândită relația cu propriu corp și felul cum s-a raportat la spațiu, dând altă dimensiune fiecărui gest în parte. De asemenea, excelentă și prestația de la porba impusă. La grupuri tind să spun că a fost mai bun Wor(l)ds in progress (după texte de Matei Vișniec) decât Unde? Cum? Cine? după Ce zile frumoase de Samuel Becket. A fost bună ideea melanjului dintre commedia dell’arte și Beckett, numai că au fost foarte multe momente în care nu se mai justifica masca, neconcordanța dintre ceea ce se vedea pe fețele lor și mișcare fiind evidentă.
Preselectie GALA HOP-2019-foto-Andrei-Gîndac
Dincolo de toate inadecvările și de toate lipsurile acestei ediții a Galei HOP, cred că rămâne experiența. Aceasta nu poate fi negată nicicum: nu e puțin lucru să afli cum reacționezi în condiții de concurs, când ești privit de jumătate de sală de profesioniști și cronicari de teatru. După cum nu e deloc de trecut cu vederea faptul că au avut termen de comparație, s-au putut observa unii pe ceilalți, au putut să aprecieze evoluția față de preselecție etc. Și dacă au înțeles ceva din toate cele ce li s-au întâmplat în aceste zile de concurs, înseamnă că-i vom aplauda curând pe scenele din România sau de de oriunde.
