Ordinea controlată a haosului…

În 2017, scriitorul francez Daniel Rondeau primește Marele Premiu al Academiei Franceze pentru romanul Mecanica haosului, publicat în același an. Daniel Rondeau este cunoscut în special ca ziarist și diplomat francez, experiențe pe care le fructifică în textele literare sau „de graniță” pe care le-a publicat până acum.

Mecanica haosului este, fără îndoială, un roman modern, polifonic, în care partitura narativă aparține, pe rând, mai multor personaje cu destine aparent disparate: Grimaud, Bruno, Habiba, Rim, Rifat, Sami, Moussa și Harry. Ocupațiile sau profesiile lor sunt dintre cele mai diverse, prilej pentru scriitor de a investiga/prezenta mai multe medii sociale: serviciile secrete, lumea jurnaliștilor și a politicienilor, lumea damelor de companie, grupurile de refugiați, teroriștii islamici, carteluri de droguri, lumea diplomatică etc.

Când am citit cartea aceasta, undeva pe la începutul verii, am fragmentat lectura, intercalând alte texte. Nu pentru că m-ar fi plictisit, ci tocmai pentru că îmi permitea o abordare diferită, în straturi. Se deschidea generos spre alte texte. Spre Teroristul lui John Updike, de pildă, roman care radiografiază pregătirea unui novice pentru a deveni kamikaze, de la recrutarea lui și până la primul și singurul atac sacrificial. A existat, la un moment dat, teama că romanul ar putea suferi din cauza unor inevitabile clișee jurnalistice. Oricât de complementarear părea, jurnalismul și literatura (ficțiunea) își pot aduce reciproc destule deservicii. Lui Rondeau îi reușește însă o carte care combină în chip fericit mai multe tehnici și procedee, precum și formule estetice, de la suspansul specific romanului cu intrigă polițistă, trecând prin elementele unui jurnal de călătorie și prin notațiile diaristice și până la observații și atitudini specifice reporterului de investigații.

Aparent, cartea are o structură clasică: cele patru părți sunt încadrate simetric de un Prolog și un Epilog. În interiorul lor, o lume adesea convulsivă, lumea noastră contemporană, un conglomerat multietnic, cultural, religios etc. Ca într-un evantai, ochii de păun privesc din(spre) mai multe state și orașe: Tunisia, Turcia, Franța, Anglia, orașele Orientului Mijlociu. E o lume în continuă mișcare, atât interior, cât și exterior vorbind. Sau, cum spune unul dintre personajele-narator, respectiv arheologul Sebastien Grimaud, înainte de a pleca din Franța:

„Țara mea mă obosea. La fel și contemporanii mei. Izbuteau isprava glorioasă de a fi în același timp depresivi șiaroganți, selăsau pe mâna unor politicieni mediocri. Aveam impresia că lumea în care crescusem, cu reperele ei bine stabilite și așa-numitele ei moravuri, tot ce mi se păruse insuportabil în alte vremuri, era pe cale să dispară sub ochii mei. Mi se întâmpla să le regret” (pag.22).

Cu alte cuvinte, unul dintre efectele globalizării. O analiză și un diagnostic pe care le putem împrumuta fiecare dacă analizăm situația din propria țară. Lumea veche versus lumea nouă, minus câteva repere și valori esențiale, minus acel controversat, dar necesar sentiment al apartenenței la un neam, la un stat, la un cămin. Altfel, ce naiba mai rămâne?! Poate doar constatarea ironic-amăruie a aceluiași Grimaud:

„Am șaizeci și doi de ani, sunt suplu, de talie medie, cu părul negru, încă am energie, mănânc, beau, mi se scoală, am doar câțiva peri albi în barbă…” (pag.23)

Sau ca Levent, fiul unui ofițer turc, „om cu o viață haotică”, dar un haos ordonat milimetric, pe care îl destind mai multe stimulente: banii, sexul, drogurile… și iarăși banii, sexul, drogurile, pe rând sau simultan. Și el se autocaracterizează în aceeași notă (auto)ironică și (auto)suficientă:

„Sunt un războinic nomad, strămoșii mei au hărtănit în copitele cailor drumurile stepelor timp de veacuri, înainte să cucerească noua Romă, avem sprinteneală și forță, nu voi fi niciodată ca amărăștenii ăștia, forța e în mine, mă mișc, sunt în joc. Și le-o trag unor păpuși albe” (pag.27).

Tot o formă de haos semiordonat trăiește și Bruno, polițistul care traversează un lung și extenuant episod depresiv în urma divorțului de soție:

„Dacă aș privi înăuntrul meu, n-aș găsi decât puțină apă menajeră, câțiva clăbuci de spumă și chipul soției mele. Nu e nevoie de medici și nici de psihologi ca să analizezede ce anume sufăr: depresie. Prăbușire generală posttraumatică”(pag. 49).

Analiza situației conjugale, cu îndoieli, mici sau mari infidelități, fisură, fisuri, compromisuri, separare. Lumea mică, familia, în declinul general al lumii mari. Se dovedește cumva că există viață și după divorț. Există viață și după emigrare, atacuri cu bombă, accidente provocate, asasinate sau răpiri. Caleidoscopic și contrapunctic, romanul lui Daniel Rondeau prezintă toate aceste destine care, la un moment dat, după o zvârcolire haotică în univers, se întâlnesc. Firele nevăzute țes firul principal. Un tată care visează să-și recupereze fiul, să-și repare împreună relația. O adolescentă care își pierde fratele. Un bărbat care bovarizează după soția sinucigașă, a cărei imagine adolescentină o proiectează, mereu și mereu, obsesiv, asupra tuturor femeilor pe care le cunoaște ulterior. Și din nou Habiba, adolescenta refugiată, a cărei mărturie cutremură și tulbură conștiințele:

„Ultima dată când am văzut-o pe mama era rănită și pierdea mult sânge pe marginea unui drum. Când paramilitarii au plecat din sat cu prizonierii lor, mama a ieșit din ascunzătoarea noastră, iar cele două surori ale mele mai mici s-au ținut după ea, a înaintat spre paramilitari rugându-i cu cerul și pământul să-i cruțe soțul. Ea le arăta fetițele din brațe (de trei și de doi anișori) și-i implora să le cruțe viețile tuturor. Ei i-au răspuns cu kalașnikovurile. Surorile mele au fost sfârtecate de gloanțe, iar mama a căzut. Tata urla în camionetă. Paramilitarii l-au ucis cu bâtele. Eu și fratele meu am rămas ascunși până la lăsarea nopții (…) Trăgeam nădejde să ne regăsim bunicii. Erau la piață când începuse atacul. N-am găsit decât cadavrul bunicii, despuiat și plin de sânge. Bunicul fusese mutilat și pe jumătate decapitat. Capul abia i se mai ținea de gât. Ochii lui goi mă priveau și-mi strigau să plec, să plec cât mai departe cu putință” (pag. 191-182).

O excrescență a răului. Lumea care nu ne mai încape. Sau în care simțim că nu încăpem toți. Alegeri greșite. Consecințele acestora. „Istoria se bâlbâia”, spune la un moment dat unul dintre persoanele cărții, contemplând imaginea splendidă a mării. „Suntem cetățeni de mâna a doua”, spune un altul, referindu-se la situația celor șase milioane de arabi trăitori în Franța de azi.

O lume care cade. Încet, dar sigur. Pe parcursul celor aproximativ 400de pagini, Daniel Rondeau configurează traseul acestui inevitabil declin.

Mecanica haosului de Daniel Rondeau