Ultima floare de cireș

Povestea fetiței din Hiroshima are lumini și umbre și este, prin bogăția narativă, o carte-resursă și o carte-inspirație.

Cu puțin înainte ca orașul să fie distrus de prima explozie a unei bombe atomice, Yuriko avea o viață aproape normală. Locuiește cu tatăl ei, un om bogat și generos, proprietar al unui ziar supus cenzurii de război.

În casa lor mai stau o mătușă și fiul ei, pe care Yuriko îi consideră antipatici. Un fel de cortină se trage brusc, și Yuriko află lucruri grave despre familia ei.

M-am oprit la două episoade deosebite desprinse din multele pagini cu farmec ale cărții acesteia. Primul se referă la copiii care merg la școală, în ciuda alarmelor aeriene. Ei primesc ca temă semestrială un proiect care îi trezește fetiței entuziasmul: să realizeze un jurnal. Când scrie, Yuriki se întoarce în timp, cu totul, iar scrisul se transformă, inevitabil, într-o formă de vindecare a tristeților de tot felul:

„Cerinţa pe care o primisem ca temă era să scriem în jurnalul nostru despre o amintire preferată din copilărie. Când m-am aşezat la birou, pregătită să scriu, aveam din nou cinci ani:

— Încă o dată, tată! Te rog, încă o dată!

Tata a chicotit, apoi și-a făcut palmele căuş în jurul gurii şi a huhuit ca o bufniță. Îmi venea să râd când vedeam un bărbat aşa înalt și serios scoţând un sunet atât de caraghios și de subțire. Așa ne petreceam nopțile de vară, afară, pe verandă. Adierea vântului era plăcută după o baie fierbinte. Stăteam amândoi pe canapeaua din răchită, cu picioarele sprijinite pe măsuța de cafea. Tata îmi spunea poveşti despre strămoşii noştri samurai, interpretând scene de bătălie, pentru care îşi schimba vocea în funcție de fiecare personaj în parte. Îmi zicea:

— Poți să râzi, micuțo, atâta vreme cât nu uiți să te mândreşti cu moştenirea ta. Nimeni nu-ţi poate lua asta. Familia și onoarea sunt foarte importante. Trebuie să nu uiți niciodată asta, në?

Ca să schimbe atmosfera serioasă, scotea din nou strigătul care chema bufnițele.” (p. 17)

A doua secvență, pe care am ales-o pentru exotismul ei, se referă la etalarea materialelor pentru kimonouri.

„Am salutat-o pe modistă şi am rămas pe dată fermecată de cupoanele roşii, roz şi indigo de material, etalate pe masa noastră din salon. Unele dintre ele aveau o unduire luxuriantă și mătăsoasă. Altele, modele țesute din brocart. După ce m-am gândit și m-am răzgândit de mai multe ori, în cele din urmă am ales o mătase roşie și un material oranj. Țesăturile erau decorate cu flori aurite de cireş şi frunze de arțar. Mătuşa Kimiko a ales o mătase indigo, brodată cu bambus şi flori de prun. Am reuşit să stau nemişcată cât asistenta de vânzări mi-a luat măsurătorile şi am fost foarte ușurată odată ce s-a sfârşit totul.

M-am întors la cartea mea, în cabinet, unde era linişte.” (pp. 49-50)

Cartea este importantă și prin episoadele dramatice inspirate din realitatea istorică teribilă a epocii – atacul orașelor japoneze cu un nou tip de bombă atomică, exploziile devastatoare, alarmele cvasipermanente, rutina supraviețuirii zilnice. Nimeni nu capitulează, se fac sacrificii pentru front, viața merge înainte, însă nu și pentru tinerii care primesc ordin de încorporare. Pentru eroi, familiile împlinesc ritualuri aducătoare de noroc, dar și ceremonii de despărțire, funerare de-a dreptul.

Sunt în carte secvențe neașteptat de senine din viața unui copil care trăiește dramatic perioada războiului, încercând să-și păstreze prietenii, să-și facă temele (școala merge mai departe), să aibă o viață de familie normală. Când nu poate vorbi cu prietena ei, Yuriko îi scrie, știind că este posibil ca acele scrisori să nu ajungă la destinație niciodată.

„Dragă Machiko,

Ce mai faci? Ce mai face familia ta? Cum merge munca la fabrica de avioane? Am auzit despre bomba-balon a japonezilor, care a explodat în Oregon, Statele Unite. La fabrica ta se fac din acestea? Eu am fost foarte ocupată (ha-ha). Îmi petrec zilele citindu-mi cărțile și citindu-i Norakuro lui Genji. Am citit-o de atâtea ori, că acum o știu pe de rost! Joc și cărți cu Sumiyo. Mă învață să joc hanafuda. Până acum nu mi-a captat atenția, dar este un joc chiar amuzant. Foarte palpitant, aşa-i? Va trebui să te învăț și pe tine, după ce mă întorc acasă. Îmi este dor de zilele în care puteam să vorbesc cu tine oricând îmi doream. Aceasta este cea mai lungă perioadă în care am stat despărţite. Sper că ne vom întoarce acasă curând. Ştii ceva mai multe despre atacul din Kure? Îmi fac griji pentru portul Hiroshima şi dacă…” (p.180)

Perspectiva din care sunt relatate evenimentele rămâne permanent a unui copil care are toate simțurile treze, o inteligență rafinată, pe măsura educației primite, curiozitate nesfârșită și, din fericire, resurse de adaptare la situații de criză. Cea mai importantă trăsătură a fetiței din Hiroshima rămâne puterea de a supraviețui unui dezastru. Își pierde tatăl, prietena, apoi și alți oameni dragi și se vede pusă în situația de a reface legăturile cu tatăl natural, de a cărui existență nici nu știuse mult timp.

Puterea de a renaște din cenușă, la propriu, vine din valorile societății japoneze. Când ceva se schimbă dramatic în viața tuturor, ceva rămâne totuși neschimbat: încrederea că totul poate fi luat de la capăt și că nici nu încape vorbă să nu se întâmple așa.

Ultima floare de cireș de Kathleen Burkinshaw