„Tragedia sovietică. O istorie a socialismului în Rusia, 1917-1991”. O analiză

Martin Malia a fost istoric și profesor specializat în istoria Rusiei. A studiat la Universitatea Yale, Harvard și la École Normale Supérieure. A predat la Universitatea din California. A scris numeroase lucrări de specialitate, cărți monumentale despre istoria Rusiei și ideologiile sale politice. În 1994, istoricul american publica A History of Socialism in Russia, 1917-1991, carte tradusă în limba română de Adina Ihora, în anul 2025 la Editura Corint, în colecția Corint Istorie.

Prefața volumului de față aparține istoricului și cercetătorului român Cosmin Popa, care, încă din primele rânduri, notează o idee esențială despre această lucrare: «Tragedia sovietică» arată că impactul de durată al unei cărți este direct proporțional cu timpul de reflecție investit tocmai pentru că este, fără îndoială, o analiză de maturitate intelectuală a autorului, publicată la mult timp după o altă carte esențială a acestuia – Alexander Herzen and the Birth of Russian Socialism. Chiar dacă au trecut mai bine de 30 de ani de la publicarea sa, în ansamblu, cartea este o analiză fundamentală a socialismului, în general, și a socialismului rusesc, în particular. Mai mult, Martin Malia a reușit scrierea unei istorii complexe pornind din 1917, zorii schimbării politice rusești, trecerea de la monarhie la un regim politic destul de incert la începuturile sale, după 300 de ani monarhie, monarhia Romanovilor, trecând prin toate fazele comunismului, de la Lenin la căderea Uniunii Sovietice în 1991. Decupajul cronologic nu este întâmplător, ci esențial pentru a surprinde, à la longue, evoluția noii ideologii, transformările sale și conturarea cauzelor prăbușirii în ultimul deceniu al secolului al XX-lea.

Cartea este structurată în patru mari părți – Originile, Experimentul, Imperiul și Sfârșitul – ca un algoritm impecabil funcțional pentru a înțelege bazele, adică geneza regimului politic instaurat în Rusia când Primul Război Mondial nici nu se încheiase. Este vorba despre o lume în care, deși milioane de ruși o duceau extrem de greu, încă persista convingerea că țarul este trimisul lui Dumnezeu pe pământ, deci nici nu își puteau închipui mulți dintre ei că poate fi mitraliat alături cu întreaga sa familie și că, de fapt, bolșevismul se va construi pe acest asasinat sângeros și ascuns de poporul rus.

Asemenea oricărui lucru nou creat, socialismul rusesc a avut nevoie de o perioadă experimentală care s-a manifestat prin arderea etapelor, nicidecum în dorința noilor lideri de a înțelege felul în care funcționa societatea, statul și nevoile pe care cei peste 100 de milioane de oameni le aveau. Astfel, nici bine implementat, regimul a trecut la consolidarea prin epurare, iar pentru următoarele șapte decenii, cu unele scurte perioade de destindere, aceasta va fi regula. O mare importanță i se acordă în economia cărții conducerii lui Stalin, mai ales explicării mecanismelor celui mai teribil episod al tragediei sovietice – Marea Teroare din anii 1930, care au dus la moartea a mai mult de 20 de milioane de ruși din toate categoriile sociale. Un punct de cotitură în istoria rusă a secolului trecut și pentru că nu a mai durat mult și începea Al Doilea Război Mondial în care Rusia a intrat decimată de delirul lui Stalin, care vedea trădarea în toate colțurile în care privea. Ulterior, este analizată perioada transformării Rusiei sovietice într-un imperiu, extinderea în Europa de Est și separarea de lumea liberă prin metamorfoza Cortinei de Fier în Zidul Berlinului. Demascarea din 1956 și perioadele simulacrului de reforme până la glasnost și perestroika, precum și modul în care Mihail Gorbaciov a fost mitizat ca un salvator, deși rădăcinile sale intelectuale și formative și le trăgea din leninism.

Dincolo de prezentarea faptelor istorice, istoricul Martin Malia explică, compară și contextualizează, supunând hermeneuticii atât sursele occidentale, cât și pe cele ale sovietologilor ruși. Mai mult, reușește să includă și metoda, riscantă prin însăși natura sa, a istoriei contrafactuale, nu pentru a formula ipoteze cu valoare de adevăr generic și profetic, ci pentru a oferi argumente noi unei pledoarii convingătoare care părea încheiată, după cum afirmă istoricul Cosmin Popa în prefață. Astfel, prin amploarea și complexitatea sa, Tragedia sovietică. O istorie a socialismului în Rusia, 1917-1991 este o lucrare fundamentală, referențială pentru orice carte pe marginea acestei vaste teme, iar în istoriografia universală, Martin Malia devine autor canonic.

Scrisă la scurt timp după prăbușirea Uniunii Sovietice, analiza de față are, pe de o parte, meritul de a avea faptele, cel puțin ultimele, încă proaspăt desfășurate, iar pe de altă parte, dificultatea de a nu pica în paradigma abia sfârșitul Război Rece în care istoria s-a scris cu destul de multă părtinire sau în două nuanțe predominante, ceea ce consider a fi fost o provocare pentru un istoric american să scrie despre Rusia. Argumentul principal al autorului este următorul:

Cartea de față reprezintă, așadar, mai presus de toate, o încercare de a armoniza conceptele și categoriile prin care Occidentul a încercat să descifreze fosta enigmă sovietică. În acest sens, nu este doar o cronică a tragediei sovietice, ci și un comentariu despre o mare parte a istoriei intelectuale a secolului al XX-lea și despre cruciada lumii contemporane pentru descoperirea unei societăți a dreptății și a echității.

În aceeași măsură, Tragedia sovietică. O istorie a socialismului în Rusia, 1917-1991 este și o istorie conceptuală, o redimensionare conceptuală, o reașezare – sau chiar o configurare propriu-zisă – a unei hărți conceptuale insuficient cunoscute sau greșit înțelese la momentul respectiv. De fapt, imposibil de scris o istorie a celor 74 de ani de dictatură rusească fără a stăpâni, a explica și a înțelege conceptele perioadei analizate, alfabetul politic, social, economic, militar. Martin Malia pune sub lupă toate etapele comunismului rusesc, surprinzând și punțile dintre ele: a) etapa revoluționară, b) etapa construcției statale, c) etapa suverană. Din punct de vedere conceptual, cel mai dens capitol este primul intitulat De ce socialism?, tocmai pentru că se concentrează asupra explicării conceptului-cheie socialism, prin propria sa natură, dar și în antiteză cu capitalismul. Întrebările de la care pornește istoricul sunt: Dar ce înseamnă să fii socialist? Și după ce standarde putem să decidem dacă regimul adus de Revoluția din Octombrie a dat, de fapt, naștere unei societăți socialiste? Sau, de altfel, dacă orice guvern socialist și-a meritat vreodată cu adevărat numele?

Primul palier prin prisma căruia se poate explica ce înseamnă socialism este cel economic – o metodă de organizare a economiei care reprezintă o alternativă la capitalism. Mai mult, prin perspectiva de a contura societăți egale și umanitare, socialismul devine superior capitalismului. Din perspectivă filosofică, mergând pe firul explicațiilor, de cele mai multe ori, exagerate, socialismul ajunge să însemne și apogeul istoriei, nivelul cel mai de sus atins de omenire. Perspectiva creării unei egalități fundamentale între oameni îl transformă în instrument esențial de prelucrare și manipulare socială și apoi istorică. În realitate, încă de la apariția sa, socialismul poartă haina utopiei. Excepționalismul său constă tocmai în faptul că a apărut înainte de existența unui cadru real în care să poată fi implementat. Astfel, devine un non-place, no-where, other. Moment în care nu putem trece mai departe fără să ne amintim de Utopia lui Thomas Morus, acea lume ideală, dar care nu există nicăieri și nici nu poate fi construită. Prin ceea ce promitea, socialismul devenea un soi de religie laică, acceptând chiar și o contradicție în termeni, o religie a omului modern, mai ales a celui aflat departe de interesul și sfera puterii. Însă, pentru o și mai bună înțelegere, este necesară o raportare istorică la anul 1789, despre care autorul susține: cu toate eșecurile sale temporare, a inaugurat universul politic contemporan. În acest context, se cere și o reconceptualizare a unui termen esențial: democrație. Deși originile sale se găsesc în Antichitatea clasică grecească, semnificația sa de atunci se redimensionează până la 1789 și cu atât mai mult până la noi. În lucrarea clasică, Despre democrație în America, Alexis de Tocqueville, în secolul al XIX-lea, aducea în atenție raportarea sa nu la constituționalismul american, ci la egalitarismul din America. Îl preocupa, însă, și pericolul acestui egalitarism, mai ales pentru aristocrație. Peste aproximativ un deceniu, Marx și Engels transformau socialismul într-o formă de protest, instrumentul luptei de clasă. Astfel, mișcarea lor va ieși drept cea mai învingătoare mondială din istorie la loteria radicalismului modern. Pentru Marx, înlocuirea clasei de sus cu cea de jos, generic numită „proletariat” devenea o urgență istorică. Dar cine era proletariatul?

Altfel spus, pentru Marx, proletariatul este mai puțin un grup social și mai mult o entitate metafizică a cărei esență este dată de privațiune și a cărui deposedare de această privațiune reprezintă, în același timp, sursa forței cosmice necesare pentru eliminarea tuturor privațiunilor.

În deceniile următoare, se va contura, grosso modo, schema: marxism-pozitivism-socialism-leninism, iar socialismul își găsea locul, pe eșichierul politic, la stânga stângii, iar naționalismul a migrat de la stânga spre dreapta politică.

Capitolul II, intitulat De ce mai întâi Rusia?, aduce lumină asupra unui subiect îndelung controversat. De ce ideile germanului Marx, metamorfozate din mai multe puncte de vedere, au prins mai întâi în Rusia? În primul rând, baza explicației se află în felul în care arăta Rusia în plan social, economic și politic. Pe de altă parte, istoricul insistă asupra europenității Rusiei și asupra măsurii în care aceasta putea fi considerată, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, un stat cu o identitate europeană. Congresul de la Viena din 1815 stabilește că granița estică a Europei va fi reprezentată de Munții Urali, așadar se producea incluziunea, dacă exista vreun dubiu asupra acesteia. Însă ne uităm la secolul al XVIII-lea, la domnia lui Petru cel Mare, se cunoaște dorința acestuia de a sincroniza parțial evoluția statutului său cu al statelor occidentale, mărturie stau măsurile impuse și care s-au lovit de multe ori de reticența și scepticismul conservatorismului categoriilor sociale, mai ales al boierilor. În aceeași măsură, structura socială a Rusiei până târziu în secolul al XIX-lea arăta în felul următor: nobilimea rusă, care constituia aproximativ 2% din populație, și țărănimea, care până în 1890 a constituit aproximativ 95% din populație. Dezechilibrul social s-a transpus în mod clar și în plan economic:

nobilimea deținea cea mai mare parte a bogăției, monopoliza toate privilegiile, ocupa posturile birocrației de stat, comanda forțele militare și, în plus, domina cultura. Țărănimea, din care o jumătate era alcătuită din iobagi aflați în serviciul nobilimii și cealaltă jumătate din iobagi care slujea statul, muncea pentru a susține națiunea sub aspect material, plătea impozite și furniza infanteriștii pentru armată.

Din aceste informații, reiese limpede că promisiunea utopică de egalitate își găsise terenul fertil. Mai târziu, rezultatul întâlnirii dintre Lenin și Marx a fost, așadar, crearea celei mai extraordinare instituții politice a epocii moderne: Partidul Comunist.

Contextul avea să fie creat, la scară mare, de Primul Război Mondial, iar ulterior de izbucnirea Revoluției din Octombrie, ambele evenimente devenind o trambulină pentru nașterea și ascensiunea bolșevismului. În cadrul acestui capitol, Martin Malia și-a adresat câteva întrebări esențiale:

cât de reale au fost șansele Rusiei pentru democrație în cadrul experimentului constituțional și înainte de șocul Primului Război Mondial? În al doilea rând, cât de reale au fost șansele sale după căderea monarhiei, în februarie 1917, în plin război? În al treilea rând, în ce măsură au contribuit factorii dezvoltării sociale interne și impactul războiului extern la eșecul democrației și la victoria bolșevismului?

La toate răspunde argumentat în următoarele capitole ale cercetării. În mod cert, războiul a fost cel care a făcut posibilă preluarea puterii de către bolșevici și a deschis o adevărată cutie a Pandorei. Așa s-a conturat „comunismul de război”, un hibrid între comunismul militar și comunismul militant. De multe ori, în mod eronat, se pleacă de la premisa unui regim puternic, strivitor, însă abia în deciziile și instituțiile create imediat instaurării se dezvăluie fragilitatea sa. La vârful puterii, se instaura, după 1917, partidul-stat al cărui braț de fier devine Ceka, instrumentul desfășurării „terorii roșii”, mai ales după atentatul la viața lui Lenin. În acest fel, ia naștere figura arhetipală a „dușmanului poporului”, acest tip de alteritate îndreptată către cei din interior. O altă provocare ivită imediat și vizibilă mai cu seamă din 1921 era o criză economică de proporții, motiv pentru care este creată NEP, Noua Politică Economică, cu importante substraturi politice și represive. Apărea și o clasă socială hibridă, nepmenii – noua clasă de antreprenori. Deși Stalin o va înlocui cu planurile cincinale, va introduce colectivizarea,

partizanii NEP-ului nu au considerat niciodată această politică economică doar un episod din trecutul sovietic, ci au văzut-o mai degrabă ca pe o alternativă permanentă la cursul stalinist și, astfel, ca pe un model la care Uniunea Sovietică ar fi putut reveni într-o bună zi.

Stalinismul, în continuarea leninismului, se simte dator să confiște și mai mult, deci și limbajul. Așa se naște „logocrația”, un concept folosit de istoric pentru a desemna procesul prin care limbajul a fost politizat, deoarece acesta era atât mijlocul de mobilizare socială, cât și calea către conștiința populației. Așadar, un mijloc esențial de control. Stalin reușește să învingă rapid ceea ce mai rămăsese din voința țăranilor ruși prin implementarea colectivizării agriculturii începând cu 1929. Consecința? Țăranii nu vor mai avea niciodată voința de a sfida puterea sovietică. Se schimba organizarea filonului rural, iar satul rusesc tradițional a fost zdrobit o dată pentru totdeauna. Începând cu 1937, transformări esențiale au avut loc și în domeniul industrial care va fi îndreptat din ce în ce mai mult pe producția militară. Aceste decizii vor duce la falimentul declarat din anii 1980. Însă, în iureșul tuturor schimbărilor economice, dictatorul rus trebuia să se asigure că va rămâne nemuritor în legenda regimului pe care îl conducea, motiv pentru care era necesar a-și consolida cultul personalității până la dimensiuni paroxistice.

Cultul lui Stalin a oferit poporului un fel de «icoană» pentru emoțiile sale primitive […] Cultul lui Stalin […] și-a avut originile în cultul lui Lenin față de NEP, iar acel cult, la rândul său, a provenit tot din interiorul Partidului, nu de la popor.

Marea Teroare a reprezentat un punct de cotitură și, așa cum aminteam la începutul textului, a dus la decimarea populației ruse chiar înainte de debutul celei de-a doua conflagrații mondiale. Opoziția oricui, din orice cerc, oricât ar fi fost de înalt, ducea la moarte, nimeni nu mai era în siguranță, iar cel care i-a permis acest scenariu a fost chiar sistemul pe care predecesorul său l-a clădit și pe care el l-a consolidat. Mai mult, epurarea extinsă la nivelul partidului și sistemului este interpretată de istoric ca fiind o lovitură de stat, o reînnoire a cadrelor. Teama de a fi găsită o alternativă la propria sa conducere a fost unul din motivele declanșatoare a Marii Terori din 1936, iar de îndată ce Stalin a obținut, în sfârșit, acceptul pentru epurare, victimele acesteia au fost, în proporție covârșitoare, propriii săi oameni. Însă, în felul acesta, nou numiții au făcut parte dintr-o rețea de clientelism a lui Stalin, iar printre ei s-a numărat și Nikita Hrușciov, succesorul lui Stalin. Hrușciov și-a datorat ascensiunea ulterioară în cadrul Partidului lui Stalin însuși.

Hrușciov va apărea, cel puțin la început, ca purtătorul responsabilității destalinizării și schimbării. În 1956, lucru bine știut, dezvăluie crimele lui Stalin, condamnând vehement veracitatea acestora. Doar că ceea ce uita el era obiceiul rușilor de a se ține fideli vechilor metehne. În 1957, deja se declanșa prima mare criză din perioada Hrușciov: în iunie 1957, majoritatea colegilor săi din Politburo a încercat să îl înlăture de la putere. La rândul său, a urmărit sporirea propriei puteri, iar în 1958 deja începea să își numească proprii oameni în funcții cheie în stat. În realitate, détente era o mască peste o creație stalinistă. Ultima lovitură i-o dă lui Stalin în 1962.

La Congresul al XXII-lea, Hrușciov s-a abătut de la scenariul pregătit și a lansat din nou un atac vehement împotriva ticăloșiilor lui Stalin […] Congresul a votat apoi pentru scoaterea cadavrului lui Stalin din Mausoleul lui Lenin, pentru a fi îngropat apoi lângă zidul Kremlinului, sub un morman de beton. Statuile lui Stalin au fost dărâmate în întreaga Uniune Sovietică, iar numele său a dispărut din instituții și orașe, inclusiv din cel mai sacru loc, Stalingrad, care a primit denumirea banală de Volgograd.

În realitate, Hrușciov începea să transforme reformarea în subminarea comunismului și drumul rămânea deschis. Urmașul său, Brejnev, a învățat lecția locului cald și nu l-a interesat să se pună împotriva a ceea ce a fost și era, nu și-a dorit să fie „vojd”, ci Secretarul General răspunzător în fața cadrelor.

Este, așadar, o greșeală să vorbim despre Epoca Brejnev ca despre un nou stalinism. Brejnev omul (chiar și secondat de Suslov) nu a fost un Stalin și, dacă ar fi încercat o revoluție de sus și teroare în masă, nu ar fi ieșit basma curată în situația anilor 1960.

Contextul intern și extern al deceniilor următoare a demonstrat că, pentru a rezista, comunismul trebuia reformat cu adevărat. Se schimbaseră generațiile interbelică și proximă postbelică. Până la Gorbaciov, Andropov și Cernenko au rămas cu poziții destul de incerte față de ceea ce trebuia făcut și cum, mai ales Cernenko, care avea 73 de ani când a fost numit la vârful puterii și a avut mult prea puțin timp la dispoziție. Din 1985, Uniunea Sovietică începea să cunoască o schimbare prin obținerea funcției de Secretar General de către Mihail Gorbaciov. Cine era Gorbaciov?

Drumul lui Gorbaciov spre vârful puterii a fost un «cursus honorum» clasic al aparaticicului sovietic, doar că mult mai rapid […] Gorbaciov a fost în strânsă legătură cu susținătorii Comunismului Reformist de la impresionabila vârstă de 22 de ani. În 1956, devine chiar delegat la crucialul Congres al XX-lea al Partidului.

Gorbaciov a înțeles că e necesar o implicare mai clară în politica externă, implicit o poziție mai limpede față de Războiul Rece și a făcut din încheierea Războiului Rece principala sa prioritate. În plan intern, prioritatea era revitalizarea economiei. Glasnost și perestroika dau direcția politicii sale interne. A căutat să se înconjoare de oameni favorabili politicii și viziunii sale.

Gorbaciov a dorit să întinerească Partidul și să-i schimbe cadrele, făcându-l să răspundă în fața țării pentru performanțele sale.

Această direcție devenea clar drumul spre dezintegrare și prăbușire. Naționalitățile membre ale Uniunii începeau să își ceară dreptul la desprindere. Astfel, în august 1990 se prăbușea Partidul, iar Uniunea Sovietică, în decembrie.

Astfel, la 25 decembrie 1991, când steagul roșu a coborât peste Kremlin pentur ultima oară și Gorbaciov și-a citi discursul de adio la televizor, niciuna dintre instituțiile sovietice importante nu mai exista.

Moștenirea a rămas grea. Deși comunismul a dispărut, comuniștii încă există. În 1994, la publicarea cărții, încă exista speranța că această experiență a vaccinat populația împotriva oricărei politici ideologice și a făcut să se îndepărteze tentația oricărei aventuri totalitare. Cât a mai rămas din această speranță azi?

Cartea Tragedia sovietică. O istorie a socialismului în Rusia, 1917-1991 este o cercetare fundamentală despre cel mai longeviv regim totalitar al secolului trecut. O analiză clară despre rădăcinile, esența și parcursul celor 74 de ani de istorie care au influențat întreaga Europă și un întreg secol.

Tragedia sovietică. O istorie a socialismului în Rusia, 1917-1991 de Martin Malia