Chantal Delsol este profesoară emerită a Universității Paris-Est Marne-La-Vallée, președinta Academiei de Științe Morale și Politice din cadrul Institutului Franței și fondatoarea Institutului „Hannah Arendt”. Are o operă impresionantă care cuprinde studii de filosofie, eseuri și romane, cu referințe în științele politice, filosofia istoriei, sociologia mentalităților, istoria ideilor, relațiile internaționale și geopolitica europeană.
În 2026, intelectuala franceză a publicat La tragédie migratoire et la chute des empires. Saint Augustin et nous, lucrare tradusă imediat și în limba română de către Teodor Baconschi, căruia îi aparține și prefața, la Editura Spandugino. În prefața intitulată Gânduri despre fertilitatea analogiei istorice, un studiu în sine, Teodor Baconschi stabilește confluențele la care se găsește autoarea și bazele demersului său. Cel dintâi aspect este esențial pentru a identifica tipul de scriitură și în ce măsură se încadrează într-un orizont ideologic.
Spre deosebire de conservatorii MAGA și de «suveraniștii» europeni, ilustra discipolă a lui Gustave Thibon și Julien Freund se situează la confluența dintre filosofia politică aristotelică, fenomenologia germană (Heidegger/Arendt) și teologia socială catolică, reușind să articuleze doctrina unui conservatorism personalist simultan opus individualismului liberal și colectivismelor de toate obediențele ideatice.
Pe de altă parte, în studiul său introductiv, intelectualul român conturează și scopul scrierii lui Chantal Delsol sau bazele textului de față:
Întreaga operă a gânditoarei franceze este un demers antiutopic, de apărare a iubirii creștine ca bază a unei comunități politice solidare, o pledoarie pentru moderație și realism, pentru luciditate autocritică și conservarea identității noastre civilizaționale, un semnal de alarmă «înainte de a fi prea târziu».
Aceste precizări sunt cu atât mai valoroase în contextul social, politic, geostrategic mondial, în care nuanțele sunt cele care fac diferența și în care uniformizarea ideatică riscă să arunce lumea într-un haos din ce în ce mai mare, unde valorile precum moderația, realismul, luciditatea autocritică sunt din ce în ce mai rare, fiindu-le locul de comoditatea convingerii propriei perfecțiuni.
Încă de la început, titlul atrage atenția, mai ales ultima parte a acestuia: Sfântul Augustin și noi, ridicând o întrebare clară: ce (mai) avem noi în comun cu episcopul de Hippona de la granița dintre secolele al IV-lea și al V-lea? În aceeași notă critică, cititorul mai poate fi intrigat de identificarea unei punți între tragedia migrațiilor de la începutul mileniului creștin, care a avut un rol esențial în căderea Imperiului Roman, nefiind nici pe departe singurul, și fenomenul migrațiilor din prezent, înțelegându-se ultimele decenii, și decăderea Occidentului. Aceste interogații își găsesc răspunsuri în cele șase capitole ale cărții, organizate tematic și cronologic, totodată tocmai pentru ca fenomenul care a dus la căderea unei întregi civilizații și transformările sale să fie înțelese în complexitatea sa. De asemenea, deși s-au scris și se scriu rafturi întregi de biblioteci pe tema decăderii civilizației Occidentale contemporane, demersul lui Chantal Delsol se distinge prin erudiția care însoțește paginile de față. Nu este o analiză reductivă, nu oferă un prag ultim, ci reușește, folosindu-se de informații vaste și de propria sa capacitate de analiză, să creeze o comparație solidă între două lumi care, la prima vedere, ar părea a nu avea nimic în comun, dar va demonstra că tocmai acest trecut îndepărtat ar trebui să ne ridice niște semne de întrebare asupra crizelor pe care le trăim în prezent.
Analiza de față își propune evidențierea ideilor-cheie ale fiecărui capitol în parte, bazându-ne și pe conceptele identificate pe parcursul scrierii. Astfel, primul capitol, intitulat O situație sempiternă, conturează începuturile vremurilor puse sub lupă de Chantal Delsol. Cronologic, semnele evidente ale decăderii romane și faptul în sine se produc în secolele al IV-lea și al V-lea, perioadă care coincide cu ceea ce numim epoca lui Augustin. Astăzi, știm detaliile faptelor și deznodământul, dar romanii din acea perioadă nu aveau de unde să știe încotro se vor îndrepta lucrurile. Unii au perceput prezentul loc ca pe o criză, în principal elitele, pentru alții faptele au avut alte semnificații. Conștientizau sfârșitul civilizației lor? Greu de spus cu certitudine și de ea ne ferim cel mai mult. Ceea ce știm este că atât de mare a fost impactul căderii Imperiului Roman încât, la nivel pedagogic cel puțin, afirmăm că a dus la trecerea la o altă epocă istorică. Având acces la atât de multă istorie, suntem azi conștienți sau mai conștienți de perioada pe care o traversăm la nivel mondial? Sau avem la rândul nostru credința și vocația veșniciei care pot opaciza realitatea? Se nasc multe întrebări care nu au toate răspunsuri clare, dar ceea ce putem identifica sunt asemănările între Imperiul Roman și Occidentul contemporan, iar una dintre cele mai importante invocate de autoare este cea a credinței că lumea le aparținea/aparține și trebuia/trebuie să li se supună. Cu alte cuvinte, vocația imperială ca un dat. Acesta era și motivul principal pentru care Roma nu credea în granițe în sensul celor moderne, deoarece nu există frontiere când Celălalt nu există. Exista un centru – Roma – și anexe, periferii, provincii. Ei și ceilalți, sub forma unei alterități aproape absolute. Acestei viziuni i se opune cea a Sfântului Augustin, care contestă ideea că Roma ar fi nemuritoare, dar și conceptul unei epoci de aur, preferând să reafirme caracterul fragil al tuturor popoarelor. Sigur că epoca lui Augustin asistă la ascensiunea și extinderea creștinismului, în așa măsură încât barbarii încep să se convertească la creștinism. Noua realitate religioasă și toată neliniștea adusă de ea aduc mari tulburări de ordin religios și nevoia unei reconfigurări a credințelor de la Roma, cu atât mai mult cu cât „ceilalți”, barbarii, pentru că acesta este sensul atribuit de romani acestui concept, puseseră stăpânire pe tot ce aveau mai prețios în mentalul colectiv.
Pentru Roma, străinii, sub forma cotropitorilor, nu erau o raritate, dimpotrivă. Gloria împăraților era construită pe luptele purtate împotriva acestora, dar de data aceasta situația era diferită. Barbarii nu se mulțumesc cu puțin, ci doresc să pătrundă în imperiu, să se așeze și chiar să își impună propria lor identitate și așa apare Șocul culturilor, sintagmă sub care se prefigurează al doilea capitol al cărții. O primă asemănare între situația Occidentului contemporan și cea a perioadei respective constă în nevoia de a aduce cu bună știință străini pe teritoriul său ca forță de muncă, fenomen care ne este cunoscut. Prezența acestor străini este una controlată, iar străinii se comportă bine. Această categorie de străini nu produce probleme, ci chiar există un interes al asimilării. În prezent, în țările europene există această forță de muncă alogenă foarte civilizată, oameni care depun eforturi să se integreze și unii chiar reușesc foarte bine. Problema era și este constituită de cei care demolau totul în calea lor, adică de cei care intră în conflict cu normele societății gazdă.
La Roma, problema integrării și asimilării era la fel de dureroasă pe cât este pentru noi astăzi. Orice imperiu reunește populații diverse cultural, întrucât vocația lui este aceea de a-i cuceri pe alții, la început militar, iar apoi prin seducție intelectuală. Fie că e un imperiu în faza de expansiune sau în cea de refugiu pentru alții, el ia mereu forma unui mozaic de diversități. Acestea nu se integrează decât dacă există ceva integrabil: atunci când imperiul oferă un motiv de avânt, un scop, o rațiune.
Astfel, Chantal Delsol distinge mai multe tipuri diferite de nou-veniți în imperiul-refugiu, dintre care vom reține două principale: a) cei ce vin din zonele mai puțin dezvoltate ale imperiului, aflate la periferie. În principiu, aceștia rămân cu un instinct de inferioritate, așa cum nici africanul Augustin nu se simțise niciodată în largul lui la Roma, păstrând statutul de provincial. A doua categorie principală, b) migranții veniți din culturi exterioare imperiului, iar în acest caz, pot exista mai multe dificultăți de integrare sau se naște un alt fenomen, numit de autoare rezistența noilor veniți. În lectura autoarei, una dintre formele extreme ale acestei rezistențe a fost reprezentată, de la sfârșitul secolului al XX-lea, de terorism.
Revolte și remușcări și Detașarea sunt două capitole pe care le găsesc complementare, chiar dacă nu se succed. Din secolele al IV-lea și al V-lea până în prezent, conceptul de hegemonie a suferit numeroase transformări. În acest sens, gânditoarea franceză ridică următoarea întrebare: cum reacționează spiritul unui «hegemon» atunci când inima îi este străpunsă? Viziunile și soluțiile pentru salvarea imperiului de atunci sau a lumii de azi au fost multiple, iar unele dintre ele duse la extreme. Și atunci, de unde vine salvarea cu adevărat? În perioada aceea se schimbă raportarea la apropierea dintre om și zei, devine limpede faptul că Cerul e prea departe pentru a se amesteca cu Pământul. Astfel, începe să se facă distincția între «terrena civitas» și «Civitas Dei», fără a deveni antagonice. Cauzalitatea se schimbă și ea. Dacă până acum izbucnirea războaielor era pusă pe seama unui moment de rău augur, pe o supărare a zeilor, odată cu apariția și răspândirea creștinismului istoria umană dobândește o altă profunzime. Ea descrie aventura greșelilor noastre. Peste toate acestea, Augustin a aprofundat chestiunea responsabilității istorice, îndemnând la introspecție. În continuare ne întrebăm unde greșim pentru ceea ce ni se întâmplă. În acest spirit, una dintre cauze este concepția de atunci, concepția de azi care elimină efemeritatea din raportarea la statalitate. Ideea veșniciei, eternității este contestată de Sfântul Augustin: puterea lumească este limitată asemenea vieții omenești, am putea completa.
În tot acest vârtej ideatic, apare detașarea care capătă mai multe nuanțe. În cadrul capitolului cu același nume, Chantal Delsol amintește despre Apocalipsă ca fiind un moment pe care omenirea l-a închipuit sub diverse forme. Timpul apocaliptic este dominat de frică: frica de bomba atomică, frica de o catastrofă climatică, etc. Această frică nu se termină cu o generație, ci se moștenește și este dusă mai departe. Paralel cu frica se naște în Occident sentimentul de rușine, chiar de auto-pedepsire, mai ales pentru faptele teribile ale secolului al XX-lea.
În Occident, renunțarea la putere ia chipul unei renunțări la sine însuși, ba chiar pe acela la unei bucurii a prăbușirii prin auto-pedepsire […] Dezgustul de sine este atât de profund, încât anulează cele mai eroice lupte ale trecutului. Este, cu siguranță, pentru prima dată când un imperiu se prăbușește din sentimentul vinovăției.
Aceste teme mari sunt reluate și în capitolele Variațiuni pe tema sfârșitului lumii și «Lumea blestemată» și iubirea de lume. Autoarea identifică o neliniște existențială a Occidentului prezent provocată de numeroasele crize și schimbări care au dus la experiența covorului tras de sub picioare. Sferele nu mai sunt clar trasate, ceea ce a dus la incapacitatea noastră de a-i mai atribui un sens. În acest context, formulează o întrebare determinantă: Cum concepem lumea în momentul unui traumatism colectiv, adică al unui cataclism civilizațional? În căutarea unui răspuns, unii au tendința de a se întoarce la concepții vechi, pe care le consideră și sigure.
Epilogul cărții, intitulat Migrația ca tragedie, debutează cu o întrebare veche, dar care a traversat timpurile și rămâne valabilă și în prezent: cum urmează să trăim în aceste timpuri complet schimbate? Chantal Delsol analizează problematica migrației sub forma unui fenomen care merită toată atenția, tocmai pentru că interesează și influențează pe toată lumea. Ideile vor fi descoperite și interpretate de fiecare cititor interesat în cuprinsul cărții, însă două fragmente pe care le găsesc esențiale pentru această temă atât de vastă:
- Luciditatea: să acceptăm cu adevărat expulzarea imigranților clandestini care nu au nimic de făcut aici (toate guvernele o spun, niciun guvern nu o face); să încheiem un contract de integrare (învățarea limbii, moravurile) cu cei care doresc să intre și să-l implementăm cu adevărat; să spunem adevărul în legătură cu islamul (suntem foarte departe de așa ceva). Solidaritatea înseamnă să lucrezi nemijlocit, uman și coerent pentru primire și integrare (nu să trimiți bani în mahalale cu elicopterul).
- Dacă guvernanții i-ar prezenta pe imigranți ca pe niște oaspeți amărâți cărora le deschizi ușa dintr-o elementară generozitate, dar care au obligația reală (nu doar amintită în discursuri politice) de a respecta regulile casei, atunci primirea lor ar deveni posibilă.
Meritul principal al cărții lui Chantal Delsol constă în refuzul explicațiilor simpliste. Analogia dintre Roma epocii lui Augustin și Occidentul contemporan nu este folosită pentru a proclama inevitabilitatea unei noi prăbușiri, ci pentru a ridica întrebări despre fragilitatea civilizațiilor, raportarea la alteritate, dificultatea integrării și capacitatea unei societăți de a-și păstra valorile fără a renunța la solidaritate. Într-o epocă dominată de certitudini radicale, Tragedia migrațiilor și căderea imperiilor propune, înainte de toate, luciditate și măsură. Migrația nu este redusă nici la amenințare, nici la un imperativ moral lipsit de condiții, ci privită ca o realitate complexă, care presupune deopotrivă generozitate, responsabilitate și integrare.
Tragedia migrațiilor și căderea imperiilor. Sfântul Augustin și noi de Chantal Delsol
Editura: Spandugino
Traducerea: Teodor Baconschi
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 216
ISBN: 978-630-6817-02-3
Cartea poate fi cumpărată de aici.
