Tot ceea ce cauți se află în bibliotecă

Titlul cărții scriitoarei japoneze Michiko Aoyama atrage atenția asupra faptului că într-o bibliotecă nu se află doar cărți, se află și oameni. Într-o bibliotecă au loc întâlniri importante care pot schimba cursul vieții: Tot ceea ce cauți se află într-o bibliotecă.

Cartea adună în fiecare povestire elementele necesare pentru a defini biblioteca: un loc al transformărilor, al ieșirii din impas și al scuturării de tristețe. Situată în incinta unei școli, într-un centru de voluntariat, biblioteca de cartier funcționează eficient, folosind tehnologia, păstrând însă miraculos și aerul vechi al încăperilor pline de cărți.

Fostă asistentă medicală, bibliotecara este o femeie neobișnuită care dorește să ofere bonusuri cititorilor – mici obiecte, confecționate de ea din pâslă, un fel de jucărele în forme diverse, de tigaie, pisică, avion.

Intrarea în bibliotecă presupune parcurgerea unui ritual. Novicii sunt întâmpinați de o tânără care îi invită să discute despre problema lor cu bibliotecara. Odată ajunși în centrul labirintului, viitorii cititori dau cu ochii de o femeie masivă care li se adresează cu o voce neobișnuit de caldă, în vreme ce mâinile ei lucrează necontenit, împâslesc. Lucrul cu acul și cu firele colorate este lăsat deoparte câteva minute, cât să poată bibliotecara să caute în baza de date o listă cu titluri de cărți din care să fie alese cele utile. Ultimul pe lista cu pricina este mereu un titlu neobișnuit, care, în aparență, n-ar avea legătură cu domeniul de interes al solicitantului.

Bibliotecarei i se recunoaște autoritatea de specialist. Ea știe dintr-o privire cum se câștigă toate bătăliile. Nou-veniților li se face fișă de cititor și li se fixează un termen, două săptămâni, pentru restituirea cărților. Personajele cărții revin la biblioteca pe care o percep deja ca pe un spațiu generator de transformare.

La început, ai impresia că este o carte de povestiri independente, până când îți dai seama că personajele au experiențe comune: în primul rând mersul la bibliotecă. Fiecare primește de la bibliotecară câte o bomboană cu miere, marca Honeydome, genul de bomboane agreate de toată lumea. Unul dintre personaje, exact bărbatul care lucrase o viață la fabrica de bomboane Honeydome, este întrebat dacă ultimele bomboane rămase în cutie sunt sau nu resturi, fiindcă el așa era înclinat să creadă. Răspunsul, dat după un răgaz, este pe măsura ghicitorii: cele două bomboane rămase sunt la fel ca celelalte. La fel cum egale sunt între ele zilele vieții. Faptul că sunt ultimele două nu le face mai puțin semnificative, au aceeași consistență. Prin urmare, chiar aflată la capătul ei, viața merită trăită cu intensitatea oricărei alte vârste.

Personajele așezate în prim-plan sunt oameni care au, vag sau pronunțat, sentimentul eșecului.

Tomoka are 21 de ani și lucrează ca vânzătoare (asistentă de vânzări) într-un raion de haine pentru femei. Nu vine cu plăcere la muncă, gândindu-se că nu face nimic important. Prietena rămasă în provincie o consideră „formidabilă”, calificativ care o face pe Tomoka să se simtă jenată. Venirea la Tokio nu i-a dat sentimentul reușitei profesionale sau personale, dimpotrivă. Speră să poată promova sau să-și găsească altă slujbă. Pe lista cu manuale de utilizare a calculatoarelor primită de la bibliotecară se află și o carte pentru copii, alături de care primește ca bonus o tigaie de pâslă. Inspirată de Guri și Gura, personajele cărții pentru copii, tânăra învață să gătească în propria bucătărie (o performanță!) castella, un fel de omletă. La capătul a două săptămâni, Tomoka este în stare să accepte lauda colegilor, „Ești formidabilă!”, fără să se mai simtă prost. Lauda e binemeritată.

Din carte se pot afla mai multe lucruri despre societatea japoneză de astăzi: problema găsirii unui loc de muncă, epuizarea emoțională și cultul muncii, nevoia de a fi apreciat, dorința de a găsi sensul vieții etc. Un tânăr visează să deschidă un magazin de antichități, o femeie de 40 de ani este nevoită, în concediul de maternitate, să-și caute o slujbă cu un ritm de lucru care să-i îngăduie să aibă grijă și de copil. Alt tânăr scapă, venind la bibliotecă, de depresie, de fapt de sentimentul inutilității, și se întoarce la desen, pasiunea sa veche. Un sfârșit de drum anunță adesea începutul promițător al altui drum, configurat pe coordonate diferite.

Obiectul căutării noastre este însă adeseori ascuns vederii obișnuite și, de multe ori, de-a dreptul necunoscut – nici nu știm bine ce căutăm. Când găsim ceva important ne imaginăm, printr-un șiretlic al minții noastre, că am găsit exact ceea ce căutam, cu toate că, așa cum se dovedește ulterior, după o perioadă de reflecție, doar arareori se întâmplă asta. De obicei, obiectul găsit capătă semnificația pe care i-o acordăm. Căutarea de tip existențial se desfășoară în orb. Pe parcursul și la capătul acestui proces, obiectul căutării noastre suntem chiar noi.

Câteva date despre autoare găsim în prezentarea editurii:

MICHIKO AOYAMA s-a născut în 1970, în prefectura Aichi, iar în prezent locuiește în Yokohama. După absolvirea facultății, a lucrat doi ani ca reporter pentru un ziar japonez din Sydney. După întoarcerea în Tokyo, s-a angajat redactor la o editură, înainte de a se dedica în întregime scrisului. Cartea ei de debut, Hot Chocolate on Thursday, a câștigat Premiul Miyazakimoto, iar Cats’ Announcements are Under the Tree a câștigat cel de-al 13-lea Tenryu Literary Prize. Tot ceea ce cauți se află în bibliotecă a fost pe locul al doilea la Japan Booksellers Awards 2021. Printre alte romane ale autoarei se numără: Kamakura Uzumaki Information Centre, Old God at the Bus Stop, Matcha Cafe on Monday și Red, Blue and Esquisse.

Las mai jos alte fragmente:

„Cărţile capătă valoare în funcție de cum sunt citite; n-au ele o putere a lor intrinsecă. Asta e valabil pentru orice carte.” (p. 106)

„— Doamna Komachi, pe vremuri ați fost asistentă, apoi v-ați schimbat meseria, nu-i aşa?

— Da. Mai întâi am fost bibliotecară, apoi asistentă medicală școlară. Pe urmă am revenit la munca de bibliotecară.

— De ce v-ați schimbat meseria de două ori?

S-a auzit un trosnet. Doamna Komachi îşi dăduse capul într-o parte.

— Aşa a fost să fie în acel punct al vieții mele, când am încercat să combin ceea ce-mi doream cel mai mult să fac cu ceea ce puteam face cel mai bine. Situația noastră se tot schimbă, independent de voința noastră. Relațiile de familie, sănătatea, cariera… toate se pot prăbuşi brusc, tot aşa cum poți să te îndrăgosteşti dintr-odată.

— Să te îndrăgosteşti? am repetat fără voia mea, surprinsă să aud acel cuvânt din gura bibliotecarei.

Ea şi-a atins uşor acul de păr.

— A fost cel mai neprevăzut lucru din viața mea. Nu credeam că există cineva pe lumea asta care mi-ar fi putut face un asemenea dar.

Presupun că se referea la soțul ei. Muream de curiozitate să aud continuarea unei poveşti minunate, dar nu se cădea să insist.

— Şi… a fost bine că v-ați schimbat meseria? N-ați fost foarte stresată?

— Păi, uneori te schimbi chiar dacă vrei să rămâi neschimbat, alteori rămâi neschimbat oricât ai încerca să te schimbi.” (p. 106)

„Totul se bazează pe încrederea reciprocă: și când iei un împrumut de la bancă, și când ceri cuiva să facă o treabă sau accepți tu să lucrezi pentru cineva, și când stabilești o întâlnire cu prietenii, chiar și când iei masa la restaurant.” (p. 74)

„— Deci câți ani împlineşti? Patruzeci. Ce vârstă frumoasă! Abia de-aici începe viața. Ai să faci o mulțime de lucruri. Parcul de distracții e mare; profită de el!

Apoi m-a luat de mână și a zis:

— La mulţi ani! Mă bucur că te cunosc.

La Mila nu numai că-mi construisem o carieră, ci mă bucuram şi de gândurile bune ale cuiva, chiar dacă între timp lucram în altă parte.

A meritat să mă nasc, mi-am zis în sinea mea.” (p. 103)

„După puțină vreme, am ajuns la un capitol cu un titlu aparte: Cei doi ochi ai inimii. Entuziasmată, mi-am tras cartea mai aproape.

Ochii cu care vezi invizibilul.

Unul e ochiul solar, care privește logic și rațional, care aruncă lumină asupra lucrurilor și le înțelege.

Celălalt e ochiul lunar, care percepe lucrurile prin perspectiva sentimentelor sau prin intuiție și care-şi dorește să aibă dialog cu ele. De el țin imaginația, reveria, fantomele din întuneric sau iubirile secrete.

Fiecare dintre noi are aceşti doi ochi în adâncul inimii sale. Așa scria.

Eram fascinată. Citeam mai departe, cu mintea limpede pentru prima oară după multă vreme. Relația dintre Soare și Lună în mituri. Ghicitul şi prezicerile. Sentimentele ascunse ale oamenilor. Citeam, cufundată între coperțile albastre și frumoase.

Trăim înconjurați de evenimente, mari sau mici, care nu se petrec după planul stabilit, oricât de mult ne-am strădui.

După planul stabilit. Expresia m-a surprins. Era exact ce spusese doamna Mizue, la amiază. Mai apoi scria despre transformare. Ce ciudat e să citești și, din când în când, să ți se pară că rândurile se sincronizează cu propria ta viață! Ce figura, doamna Komachi! Cum de-mi recomandase tocmai cartea asta?” (p. 103)

„Însă, la un moment dat, am hotărât să ascult și eu ce au oamenii de zis. Odată ce am început să mai merg ici și colo, am fost foarte surprins să văd câte oportunități mi se deschideau şi mi-am făcut, treptat, o mulțime de relații. Toți suntem interconectați. Rețeaua se tot întinde, pornind de la o singură legătură. Însă, dacă tot stai și aștepți momentul prielnic să-ți faci relații, s-ar putea să nu vină niciodată. Trebuie să te miști tu, să vorbeşti cu oamenii. Și, când ai să faci asta îndeajuns, cândva o să se transforme în mâine.” (p. 68)

„—Aş vrea să vă pun o întrebare, i-am spus încetișor.

— Vă rog.

— Suplimentul… cum îl alegeți?

În privința cărților, intuia din experiență nevoile fiecărui utilizator în parte. Dar n-avea de unde să știe că aveam să găsesc crabi la super-market sau de cursa crabilor de la școala fetiței mele.

Mă aşteptam să aibă cine știe ce tehnică secretă, dar mi-a răspuns cu nonşalanță:

— Cum se nimereşte.

— Poftim?

— Dacă vreți un răspuns mai rafinat, după cum mă poartă inspirația. Inspirația… Dacă suplimentul meu v-a spus ceva, e minunat. Cât se poate de minunat.

Doamna Komachi m-a privit drept în ochi.

— Dar să nu credeți că știu ceva sau că v-am dat ceva. Fiecare atribuie o semnificație personală suplimentului primit. Aşa e și cu cărțile. Nu contează la ce-a țintit autorul. Cititorii asociază conținutul cu propriile experiențe trăite și, de acolo, extrag ceva.” (p. 187)

„—Nu mă pricepeam la vorbe frumoase și, neştiind cum s-o consolez, am invitat-o pur și simplu la o plimbare cu maşina. Am făcut o excursie de o zi la un onsen, sperând că asta avea să-i mai ridice moralul.

Yoriko a continuat, cu gălușca de orez în mână:

— Te priveam din profil, cum conduceai, și mă gândeam că am suferit o mare pierdere în urma concedierii. Dar, de fapt, nu pierdusem nimic. Pentru că în mine nu se schimbase nimic. Doar mă despărţisem de compania la care lucram. Atât şi nimic mai mult. Satisfacția muncii şi bucuria de a petrece timp cu persoane pe care le prețuiam, astea le puteam găsi şi de una singură. Aşa m-am hotărât să lucrez pe cont propriu.

Şi-a întors capul înspre mine şi mi-a zâmbit.

— Atunci, la Nagano, am mâncat nozawana şi mi s-a părut delicios, de neuitat. De atunci îmi place atât de mult.

I-am zâmbit şi eu. Trişasem un pic, fiindcă o întrebasem pe Chie, dar nădăjduiam să fiu iertat. Nici eu n-am să uit momentul acesta, când mâncăm onigiri, unul lângă celălalt.

M-am apucat să-mi desfac şi eu unul. Yoriko m-a întrebat:

— Domnul Yakita s-a bucurat că frecventezi cursul lui de go. E interesant?

Achitasem deja integral şi pe luna mai.

Am reluat manualele recomandate de doamna Komachi. N-am înţeles tot, dar m-am familiarizat cât de cât cu conceptele, pentru că pusesem mâna pe piese fie și o dată la curs. Sunt convins că, fără experiența directă, n-aş fi reușit deloc. O dată poate face diferența. Am devenit curios să descopăr unde anume era drama din partide.

— E dificil, să ştii! Acum învăţ un lucru, dar imediat uit, am zis râzând. Însă îmi place când înțeleg câte ceva. Am să mă mai duc la câteva lecţii.

O să-mi folosească? O să mă descurc? Aşa obişnuiam să evaluez lucrurile și cred că asta m-a înfrânat în multe aspecte. Dar, când mi-am zis că mai important este să caut ce m-ar atrage, am descoperit multe lucruri pe care mi-ar plăcea să le fac.

Vreau să învăţ să fac tăieței soba, să vizitez situri istorice, să urmez un curs de engleză pe internet – pentru că m-a învăţat Yoriko să navighez…” (p. 189)

„Eram la începutul lui mai.

În acea zi însorită, la începutul după-amiezii, mi-am dat întâlnire cu Yoriko în lobbyul Centrului Comunitar de lângă parc. Dimineața ținea un curs de calculatoare destinat seniorilor și apoi aveam să ieşim la un picnic.

Ne-am plimbat prin parcul plin de cireși cu frunzişul bogat.

În rucsac aveam onigiri. Era o surpriză. Exersasem de mai multe ori când Yoriko era plecată. Cum nu ştiam care e umplutura ei preferată, am întrebat-o pe Chie, atunci, la restaurantul de soba.

Frunze murate de nozawana.

Foarte neobişnuit! Bine c-am întrebat-o pe Chie. Eu nu cred că m-aş fi gândit la asta. Habar n-aveam de gusturile soţiei, în timp ce ea ştia foarte bine ce-mi place mie.

Ne-am aşezat pe o bancă. Am scos un onigiri înfăşurat în folie alimentară şi Yoriko a scos o exclamație de surpriză. Ne-a privit mai întâi lung, pe mine şi găluşca de orez. A luat o gură și a făcut ochii mari.

— E cu nozawana!

Nu-mi dau seama dacă i-a tresărit inima sau nu, dar era limpede că-i făcea plăcere și mă bucuram şi eu de bucuria ei.

Dintr-odată, și-a plecat capul şi m-a întrebat:

—Masao-san, îți aminteşti când m-ai dus cu maşina la Nagano, după ce am fost dată afară?

— Cum? A, da.

Când avea patruzeci de ani, compania la care lucra, și care se confrunta cu dificultăți financiare, a anunțat un val de concedieri. Au dat-o afară și pe ea, gândindu-se că avea un soț care putea s-o întrețină. Îmi spusese atunci, printre lacrimi:

—E foarte dureros, pentru că nu m-au concediat pentru incompetență profesională.” (p. 188)

„Camera în stil japonez era dormitorul nostru. Mai aveam o cameră în stil occidental, devenită un fel de computer room. Acolo era împărăţia lui Yoriko şi nu prea îndrăzneam să intru.

M-am aşezat la biroul de studiu al lui Chie, pe care i-l cumpăraserăm când era la gimnaziu, şi mi-am pus cărțile pe el.

Am frunzărit repede manualele de go. Eu le cerusem, dar nu mă atrăgeau deloc. Nu prea credeam că se găsea în ele o dramă cu lupte pe viață şi pe moarte.

Apoi mai era cartea aceea care părea luată din greşeală, cu o copertă cu aer pastoral. Astragalul şi broaştele. În ilustrație erau trei broaşte cu expresie liniştită. Prin mijloc curgea un râu, iar pe malurile lui erau nişte copaci cu flori roz, probabil cireși. Un desen luminos în creion pastel, care cu siguranță îi atrage pe copii să pună mâna pe carte.

Am deschis cartea şi am dat primele pagini. La început era o prefață, intitulată Întâlnirea cu poemele. Nu era semnată de autorul Shinpei Kusano, ci de editor – Takashi Sawa. Era scrisă simplu, dat fiind că și cartea făcea parte dintr-o serie de volume pentru copii, dar reuşea să transmită pasiunea pentru poezie şi aprecierea față de poet.

Editorul Sawa recomanda micilor cititori ca, atunci când întâlneau un poem bun, să-l copieze integral – sau măcar fragmentul care-i atrăgea cel mai mult – într-un caiet. Astfel, în scurtă vreme aveau să-şi creeze propria lor culegere de poeme – practic, o antologie.” (p. 164)

Tot ceea ce cauți se află în bibliotecă de Michiko Aoyama