În 2019 mergeam la Ploiești să văd expoziția Călătorii imaginare a lui Valeriu Șușnea, găzduită de Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”. A urmat Retrospectiva 60, din nul 2020, de la Palatul Parlamentului, unde numărul lucrărilor a fost impresionant (Sala Constantin Brâncuși este una din cele mai mari săli de expoziții temporare din România). De Florii, anul acesta, am luat trenul ca să ajung la vernisajul expoziției de la Palatul Mogoșoaia, o retrospectivă care ocupă tot parterul palatului și spațiul de la Ghețărie (loc unde, până acum, n-am intrat niciodată).
Timp, Formă, Memorie – Vămile văzduhului, curatoriată de Anca Maria Ciofîrlă, a beneficiat la vernisaj de prezența criticului de artă Luiza Barcan, cea care a sintetizat excelent, într-un discurs liber și foarte bine organizat – atât cariera de artist a lui Valeriu Șușnea, cât și celelalte activități pe care le desfășoară, în calitate de profesor de arte plastice la liceul de profil din Buzău, de președinte al Filialei Uniunii Artiștilor Plastici din România sau de restaurator de pictură sacră. O retrospectivă și mai impresionantă decât cea de la Palatul Parlamentului, pentru că artistului îi este străin conceptul de repaos. Folosește cu aceeași măiestrie diverse tehnici picturale, se joacă cu dimensiunile tablourilor, de la cele mai mici decât A4 și până la compoziții de peste un metru, îi plac dipticurile și tripticurile, se joacă cu culorile și nu lasă niciodată pata de culoare să joace rol de sine-stătător în alcătuirea poveștii, cu alte cuvinte pictează din ramă în ramă. Pentru el noțiunea de spațiu gol nu există, poate pentru că s-a ostenit ani la rând să restaureze frescele unor biserici vechi, unde detaliile dau măsura valorii întregului. Deși știam multe din operele expuse, le mai văzusem în expozițiile anterioare, expoziția în ansamblul ei mi s-a părut că le pune într-o lumină nouă, ceea ce denotă atenția acordată panotării – spațiul și lumina joacă rol esențial în succesul unui demers expozițional.
În sălile de la parterul Palatului Mogoșoaia, artistul a lăsat pe simeze 101 lucrări, pentru ca în Ghețărie să ducă alte 25 de lucrări. La vernisaj a declarat că a dus înapoi acasă alte 30 de lucrări, pentru că nu și-au mai găsit locul. Te ia amețeală când auzi astfel de cifre și te gândești dacă nu cumva avem de-a face cu un pictor în serie, asemenea unui grafoman în literatură (cel care nu reușește să se oprească din scris, eșuând în final în reproducerea la nesfârșit a unei rețete de creație care devine sterilă prin repetiție). La Valeriu Șușnea nici vorbă de așa ceva: sursele de inspirație sunt diferite și posedă o cultură generală foarte solidă, pe care o alimentează continuu (prin lecturi constante, dar și prin vizite în diverse muzee, biserici și alte locuri care au ceva de spus unui om de cultură). De altfel, titlul expoziției face referire la felul cum și-a gândit expozeul artistul.
Timpul, forma și memoria sunt trei coordonate diferite ale creației de care Șușnea se folosește ca să contureze adevărate cicluri de opere. Vorbim, așadar, de grupuri de tablouri din care răzbate obsesia formei – un miniaturist greu de depășit, atât din perspectiva simbolurilor cu care lucrează, cât și din perspectiva combinației acestora. Urmează cele în care timpul joacă rol esențial – fie prin absența lui, da, îi reușește ca nimănui altcuiva acest lucru, fie prin integrarea acestuia în seria dimensiunilor fizice. Nu știu cum îi reușește artistului să dea formă timpului, contează rezultatul: tablouri la care te uiți și ești convins că poți să depui mărturie în care parte a zilei au fost realizate, sau în care anotimp din an s-au lăsat finisate; în același timp, devii contemporan unui subiect ce sigur vine dintr-un illo tempore la care nu te-ai gândit de mult. Îl bănuiești pe Valeriu Șușnea că arde în timpul creației, că pictează dintr-o singură vizită la șevalet, deși în realitate (sunt convinsă) lucrurile nu stau nici pe departe așa. Memoria e peste tot prezentă, dar mai ales în tablourile unde spiritualitatea devine concretă; excelentă diferența dintre sacru și spiritual punctată în discursul ei de Luiza Barcan, necesară observație în epoca în care joaca cu vorbele șterge identități artistice). Sunt câteva cicluri de tablouri din care răzbate preocuparea artistului pentru arhetip, acel simbol care reunește spații foarte diferite din punct de vedere spiritual. Tema mai veche, Vămile văzduhului, de inspirație biblică, rămâne epicentrul întregului efort creator; te surprinde variația pe aceeași temă, pentru că nici vorbă de repetiție, ci de o reluarea a simbolului și o reașezare a acestuia în diverse contexte, astfel încât tema să genereze noi reflecții și noi trimiteri la textul biblic.
Surprinzătoare tablourile din care răzbate preocuparea pentru vegetal, după cum recunoști în formele stilizate de corpuri umane cercetarea vieților sfinților. A rămas la fel de puternică pasiunea pentru culoare, combinațiile și tonurile de culori fiind într-o asociere unică cu tema tabloului, așa înțelegem și mai bine de ce nu vorbim despre repetiție. Lui Valeriu Șușnea îi este străină pastișa, semn de forță creativă, de maturitate profesională și de dragoste pentru artă. Timp, Formă, Memorie – Vămile văzduhului este o valoroasă retrospectivă de artist, o impresionantă mărturisire de crez personal.
