„Teatralitatea este modul în care se reface realitatea umană.” (David Esrig în dialog cu Nona Rapotan)

UNATC „I.L. Caragiale” din București și Centrul de studii și experimente teatrale „Crin Teodorescu” a organizat în perioada 16 aprilie – duminică, 21 aprilie 2019 un Master Class cu tema FUNDAMENTELE ARTEI REGIZORALE susținut de DAVID ESRIG. Atelierele aplicate pe piesa „Troilus și Cresida” de William Shakespeare (traducerea Florian Nicolau) s-au adresat tinerelor cadre didactice și doctoranzilor în domeniul Teatru și Artele spectacolului.

Am profitat de ocazie să stau de vorbă cu maestrul David Esrig, unul dintre cei mai mari regizori de teatru, autoritatea fiindu-i recunoscută și validată de-a lungul anilor; spectacolele sale sunt material de studiu, iar cursurile susținute în continuare unele dintre cele mai căutate.

Încep cu o întrebare absolut banală, dar care are legătură cu workshopul pe care-l aveți la UNATC – de ce în continuare Shakespeare?

Troilus și Cresida de William Shakespeare este numai un mijloc pentru a ajunge la o temă care o doream. De-a lungul anilor, contactele mele cu țara s-au puțin diluat, de multe ori au fost reci, au mai fost interviuri și cam atât. Dar unii oameni au vizitat școala noastră din Germania [Athanor Akademie] și au înțeles că facem un fel de altă școlarizare și mai sunt și amintirile și expriențele mele din țară, și așa mai departe și din tot amalgamul acesta de felurite semnificații s-a născut acest workshop. Nicolae Mandea m- a rugat să fac un atelier în care să fie ceva mai clară metoda. Despre metoda mea a scris Florin Vidamski, care este docent la Academia noastră în Germania și pregătesc și eu o lucrare mai amplă. Această metodă pornește de fapt de la a descoperi niște porniri de viață în spatele formelor teatrale. Și asta e teatrul care l-am făcut și cu Troilus și Cresida, care a fost prima piesă cu care am trecut granițele și era foarte nostim că toată lumea considera această piesă este cea mai slabă scrisă de Shakespeare.

Da, într-adevăr, este cea mai puțin populară dacă putem să ne exprimăm așa.

Exact. Nu e cea mai slabă piesă a lui Shakespeare, ci din toate piesele lui Shakespeare ea este cea care a avut cititorii cei mai slabi.

Pentru că este un subiect atipic, e un război care e mult prea îndepărtat pentru lumea de astăzi și care s-a purtat după reguli uitate sau neștiute contemporanilor noștri.

Spectacolul acesta l-am făcut la Teatrul de Comedie, de acolo am început cariera internațională, am fost la Paris, am fost peste tot, nici nu mai știu câte premii am luat ș.a.m.d. Am vrut să reluăm aici un dialog, pentru că piesa asta are marele avantaj că are scene foarte deosebite și atunci – dacă devine temă de curs – se poate lucra și cu regizorii.

Iar în grupul celor 15 cursanți cu care lucrați acum ați avut și regizori.

Da, domnul Mandea s-a ocupat de selectarea acestora., sunt regizori tineri, docenți, nu studenți. Dar printre ei sunt și 5 actori, bănuiesc că știe domnul Mandea pe cine a chemat…. Ce știu eu este că am o masă de oameni simpatici în fața mea, și cu asta basta. 🙂

Minunat!

Eu tind către un teatru care prezintă omul ceva mai adânc, caut acel ceva ce e mai specific omenesc în viață. Și asta-i ce facem și la aceste ateliere.

Credit foto: Lucian Năstase, UNATC

Aveți impresia că studenții de astăzi sau, mă rog, cei care fac teatru astăzi, fug de propriile experiențe sau de propria lor viață? Bănuiesc că fiecare cursant a venit cu propria lui nevoie de formare și v-ați folosit (vă veți folosi) de aceste așteptări.

Draga mea, nu știu cât au fost de obișnuiți… Eu când am început la Teatrul de Comedie a fost un mic șoc care s-a dezvoltat pozitiv. Dar cred că acoperim multe din nevoile de formare.

De pildă unul dintre actorii care participă la ateliere și-a adus aminte că, la un moment dat, Trolius ținea un discurs amoros și călca în gropi tot timpul, ceea ce este ca-n viață, ca să zic așa. De aceea cred că tema n-a fost rău aleasă pentru că polarizează interesele din multe colțuri; în prima întâlnire am făcut tot soiul de discuții, iar astăzi am făcut prima ședință de lucru ca repetiție [întâlnirea noastră a avut loc pe 18 aprilie, la sediul UNATC].

Super! Și din ce v-ați dat seama astăzi, o să reușiti să atingeți tot ceea ce v-ați propus? Bănuiesc că ați venit cu un plan pus la punct.

Sunt aici până pe 27 aprilie, pentru că e vacanța de Paște în Germania și școala are porțile închise în această perioadă, de aceea și am timp mai mult să stau aici; în al doilea rând, să vedem ce urmări are, adică ce se poate face după încheierea acestui atelier. Eu sunt încă legat de școala din Germania, evident că nu pe veci, dar pentru un timp mai trebuie să fiu acolo, deci întâi trebuie să-mi termin treburile acolo, în Germania și pe urmă vreau să antrenez pe câțiva de aici, din România, pe Ducu Darie, pe George Mihăiță… Sunt niște planuri pe care le am în cap, să vedem dacă găsesc și timpul să le fac…

Vă gândiți și la o altă serie de ateliere sau să lucrați în continuare, în afară de partea asta de teorie pur și simplu (care poate fi fructificată sub forma unui curs)?

Pe partea de ateliere mai curând aștept de la Nicolae Mandea propuneri, pentru că el face o pedagogie foarte exactă aici și atunci el îmi spune când se ivește un moment când este nevoie de un atelier aici.

Care ar fi diferența esențială între ceea ce se face aici sau modul în care se lucrează aici și ceea ce faceți, de exemplu, în Germania?

Draga mea, ceea ce întâlnesc aici, de câteva zile, e un număr de oameni destul de mare, sala e aproape plină de oameni foarte interesați.

E o foame!

Da, dar este o foame deja, care a dat de gustul chestiunii, nu e o foame care așteaptă întâi să descopere gustul.

Înseamnă că deja demontați niște prejudecăți în mintea lor.

Da, da, da, e o atmosferă bună și productivă. Nu, n-am senzația că vorbesc la perete, ceea ce este un lucru interesant (cum spuneam, sunt și actori și regizori de teatru și de film, și de teatru). Deosebirea este că n-am timpul pe care-l am în Germania, adică ceea ce fac trebuie să comprim și să ajungă la un rezultat care o să-i folosească și mai târziu.

Credit foto: Lucian Năstase, UNATC

Fiindcă ați pomenit mai devreme de metodă, este clar că și metoda suferă adaptări în sensul pozitiv. Cum ați defini pe scurt, în trei cuvinte sau care sunt liniile pe care le dezvoltați cu ajutorul metodei?

Sunt două aspecte: în primul rând care este obiectul de studiu, și obiectul de studiu este ce adevăr de viață se ascunde în text.

Unii ar spune că sunteți un trăirist.

Da, mă rog, se poate denumi cum vrem, dar pe mine mă interesează numai teatrul, ca un mod de a oglindi.

Deci teatralitatea devine un mijloc.

Da, teatralitatea este modul în care se reface realitatea umană. Există mai multe căi, sunt tot felul de metode, de la cele medicale până la cele mistice, dar există și modul teatral, care intră în mecanismele vieții și reconstituie spectacolul vieții alături de conținutul acestui spectacol (a unui spectacol specific, în cazul de față Troilus și Cresida)… mă interesează foarte mult actele de viață care sunt condensate în experiența teatrală și cum se transformă ele în imagini de teatru. Ce poartă, cum să spun eu…. imaginile în teatru sunt gravide.

Exact, sunt potențiale surse de dezvoltare a unei întregi lumi; sunt purtătoare de lumi.

Da, se poate naște ceva viu, și asta mă interesează, să văd ce se poate naște viu.

Și atunci îi învățați pe toți actanții implicați în realizarea spectacolului să manipuleze aceste lumi, să le dea valoarea care trebuie.

Întâi îi învăț să citească.

Exact, să se întoarcă la text. Da, respectul pentru litere e fantastic. Îi provocați la o recitire, o relecturare.

Întâi e textul. Astăzi am făcut, de pildă, analiză de text. Cum începe Troilus și Cresida? Vine Trolius, îmbrăcat deja pentru luptă, pentru că e în timp de război, și deodată își cheamă pajul și-i spune: „Nu mai vreau să lupt, vreau să-mi scot armura”. El este prinț, face parte din familia regală a Troiei, sunt atacați de greci și toți se consideră obligați să lupte; iar el deodată spune „Nu, am un dușman mai tare în mine, nu mă duc!”, pentru că el are mare dificultăți în amor. Și atunci problema e care-i viața omului?

Da, e o punere în situație aici și apare întrebarea dacă-l putem judeca.

Și dacă putem și dacă trebuie…

Pe atunci clar că războiul se purta după alte reguli.

Da, dar nu numai asta. Problema este cauzele pentru care niște oamenii dintr-un anumit popor se luptă cu un alt popor. Sunt mai importante decât dramele personale ale unui om?

Putem anula omul în favoarea colectivului?

De aici pornește Shakespeare brutal: ce rost are să încerc să merg la război, cum fac cu dușmanul… Dușmanul e în mine. Și atunci Troilus nu mai vrea. Și începe o întreagă poveste foarte interesantă. E o piesă shakespeariană, de la început e shakespeariană 100%. Se spune ce rost are să scot armura, ce rost are să mă duc să lupt împotriva altui popor, când dușmanul e în mine?

Credit foto: Lucian Năstase, UNATC

Începe cu o renunțare din start și după aceea se construiește toată intriga. Vorbim despre o muncă care se bazează pe filigran, pe construcția minuțioasă a fiecărei imagini în sine, cu atenție excesivă aproape pentru personaj, personaj care se distinge de celălalt și prin intermediul acțiunii, dar și prin intermediul trăsăturilor. Care credeți că este partea cea mai greu de însușit de cursanții de astăzi față de cei din alte timpuri?

Mi-e foarte greu să spun, pentru că, de pildă, acum, am venit, l-am și avertizat pe domnul Mandea vizavi de acest aspect, iar el a zis o să vedem. Teatrul e o aventură. Viața e mai plicticoasă decât teatrul.

Din experiența dumneavoastră, de-a lungul anilor s-a schimbat percepția cursanților, dar și modul dvs. de lucru?

Sigur că s-a schimbat. Nu s-a schimbat nimic în privința căutării elementelor de viață în teatru, dar ces-au schimbat ține de faptul că problemele de viață din teatru nu mai sunt nominalizabile. Eu nu pot să spun „Asta-i problema!”; nu, nu, problemele de viață sunt în teatru refăcute.

Refăcute în sensul bun?

Nu, refăcute în sensul de a deveni expresie teatrală.

Da, pentru că aproape toți consideră că recdonstrucția și refacerea diluează puțin originalul.

Așa e, sau deplasează.

Sau deplasează centrul de atenție. Știu că sunt mulți actori și regizori care-și refac spectacolele – cum este Andrei Șerban și alții – și foarte multă lume îi întreabă de ce simt nevoia să îl refacă, să facă altăregie sau o altă abordare; tocmai din această cauză, poate că între timp s-a schimbat perspectiva.

Așa este. Și privirea noastră evoluează. Și atunci ceea ce vedem înt-un fenomen, după un timp, vedem mai adânc sau altfel sau … sau…

Aici cred că e unul dintre răspunsurile pentru care teatrul rezistă și astăzi, ca artă, pentru că valorifică în continuare.

Așa este.

Care e pentru cei cu care lucrați astăzi și în Germania și în România – care e partea cel mai puțin flexibilă pentru ei? Unde au ei cele mai multe rezistențe?

În primul rând, a fost o luptă și în Germania, și aici, la început, să-i conving pe oameni că în spatele imaginilor de teatru sunt niște adevăruri de viață. Cei mai mulți consideră că vorbim doar despre un autor de talent, care a făcut ceva nostim, dar, de fapt, teatrul conține niște esențe ale realității omenești. Nu e ușor, încă trebuie să fiu palavragiu pe tema asta. Dar o iau încet-încet, cu succes.

Unii actori și unii regizori sunt fascinați de tehnică și reduc toată arta asta la tehnică și atâta tot. Partea proastă este sau partea bună este că spectatorul vrea și artă.

Așa e. Arta este rezultatul. E o muncă interesantă de a sustrage esențialul din toate lucrurile astea și de a compune o nouă formă de viață, această nouă formă de viață e de fapt forma artistică de viață a faptelor. Și dacă e bine făcută, oamenii descoperă și adevărul de viață care se ascunde în spatele lor.

Sunt foarte mulți care, la finalul unui spectacol spun că a fost prea multă tehnică, s-a văzut prea multă tehnică, regizorul nu le-a dat destulă libertate actorilor. Este aici o contradicție între partea de tehnică și partea de artă?

E o contradicție numai la actorii slabi. Modalitățile, formele de viață care s-au încropit în imaginile teatrale, în tradiția teatrului sunt forme profunde, nu sunt minciuni, sunt adevăruri. A, la un spectacol am făcut începutul cu un actor care mergea dintr-o groapă în alta. Și iar mai făcea doi pași și iar cădea. Și cineva mi-a spus: „Domnule, foarte frumos începutul, ca-n viață!”.