Sutton, de J. R. Moehringer

Cândva, în unul din mulţii lui ani de puşcărie, banditul Willie Sutton stă de vorbă cu un „coleg”. Nu orice fel de „coleg”, Chapin, pe numele său. Tipul ăsta citeşte mult. Dar mult. Şi Willie e încă tânăr, abia a fugit şi el cu o fată şi l-au prins copoii, aşa că nici nu a gustat din viaţă. Chapie citeşte cărţi, dar şi printre rândurile de pe chipul lui Willie. Şi-i dă un sfat:

„Citeşte. Învaţă. Ignoranţa te-a adus aici. Ignoranţa te va ţine aici. Ignoranţa te va aduce înapoi”.

Willie face ochii mari. Nu se aştepta la aşa ceva, asta e clar. Zice jenat că şi lui îi place să citească, dar când intră-ntr-o librărie, sunt atâtea cărţi acolo că nu ştie de unde să înceapă. Şi mai cere un sfat, cum să aleagă, cum să fie sigur. Iar Chapin ştie ce ştie:

„Nimic nu e pierdere de timp. O carte e mai bună decât niciuna. Încet, sigur, una te va duce către alta care te va duce la cele mai bune. (…) O carte e singura scăpare din această lume căzută. În afară de moarte.”

Cu Chapin, Willie a plantat trandafiri la închisoare. Însă de la el a primit cea mai preţioasă lecţie, legată de cărţi. Asta, în final, avea să-l ajute, să-i pună ordine în gânduri. Bine, tot bandit a rămas, unul dintre cei mai mari bandiţi ai Americii, însă unul simpatizat de lume, pentru că a ştiut să facă totul fără a răni pe cineva. Cum proceda? Se trezea la cinci, îşi umplea un termos cu cafea şi se posta într-o poziţie care-i permitea studiul obiectivului, al băncii. Îşi nota totul în carneţel şi plănuia acţiunea în detaliu tocmai pentru a nu vătăma pe nimeni. De unde întrebarea: poţi trăi din cărţi? Un posibil răspuns: da, pentru că te ordonă şi te fac să gândeşti. Cel puţin aşa s-a petrecut cu Willie Sutton…

Un băieţel rupt din Brooklyn, dintr-o familie de emigranţi irlandezi – pentru atmosferă, vă recomand filmul cu acelaşi nume, Brooklyn, care vă introduce în viaţa acelor irlandezi sosiţi în America pentru o şansă în plus – aşadar, un băieţel care se uita la Manhattan cu o durere de stomac. Pe la 12-13 ani, încă i se mai făcea rău când privea înălţimile oraşului. Ulterior, răul i-a fost provocat de lipsa unei slujbe. Era, ce-i drept, Marea Criză. Lumea murea de foame chiar din cauza băncilor, aşa că Willie, care încă nu iubea cărţile, şi-a descoperit uşor vocaţia. Să ia de la cei care nu vor să dea altora şi să trăiască bine. Zis şi făcut. Zeci de bănci au picat în isteţimea planurilor lui, sute de angajaţi ai băncilor s-au trezit legaţi şi ameninţaţi „gentil”, cu un pistol ori o mitralieră cu care Willie nu a tras niciodată. De prins, l-au prins de trei ori. A stat închis vreo 17 ani. A evadat precum El Chapo, chiar şi prin aceeaşi metodă la un moment dat, săpând un tunel pe sub zidul închisorii. Ce mai, o viaţă de poveste…

Cum am zis odată, după ce am citit „Dulcele bar” – entuziasm repetat cu prilejul autobiografiei „Open” (la scrierea căreia a avut un rol foarte important, îmi e clar acest lucru), Moehringer a scris (şi) această carte cu un aşa har încât pare să fi fost făcut pentru subiectul respectiv. Oricare alt scriitor s-ar fi încumetat la una din cele trei poveşti, ar fi ieşit cu totul altceva. Mult mai slab. După ce a reuşit, cu bune şi rele, să mi-l facă simpatic pe Agassi şi să mă fascineze cu povestea relaţiei sale de dragoste cu un bar, Moehringer a reuşit să mă facă să zâmbesc la şi să ajung să îndrăgesc un bandit. Nu ştiu dacă aşa a fost în realitate Sutton, însă Moehringer îl face “iubibil”. Şi nu doar de cei care îndrăgesc cărţile – pentru că Sutton e prezentat ca unul care, chiar şi în puşcărie, citea literatura mare a lumii – ci şi de cei care au respect faţă de ideea de dreptate. Willie Sutton jefuieşte, dar sub mâinile lui Moehringer ăsta nu pare a fi un lucru rău. Şi bandiţii sunt oameni, ca toţi oamenii, ciobiţi, vicioşi, şi buni, şi răi, dar frumoşi în felul lor.

După ultima eliberare, Sutton îşi povesteşte viaţa unui reporter şi şoferului care duce maşina pe traseul spargerilor ori a momentelor semnificative din viaţa banditului. Şi, aşa cum Chapin i-a servit cândva lecţia care avea să-i dezgheţe mintea, el le transmite celor doi tineri esenţa celor învăţate de el:

„Bani. Iubire. Toate problemele sunt cauzate de una sau de cealaltă. Şi nu există nicio problemă care să nu se rezolve cu una sau cu cealaltă.”

Sunt multe cugetări de genul acesta, pe care Moehringer le notează fără emfază, ca şi cum exact aşa ar fi fost Sutton, un tip cu toate astea în cap, peste care trec anii, iar el remarcă faptul că între o evadare şi alta se schimbă până şi viteza lifturilor. Lifturile merg mai bine, mai repede, ca şi oamenii, care sunt tot mai rapizi şi mai neatenţi la detalii. Pentru el, totul stă în răbdare, în cumpănire, în notiţele din carneţel, în pasiunea de a cerceta un cod. În plăcerea de a privi viaţa ca un seif şi de a încerca, pas cu pas, să-i descoperi combinaţia. Iar atunci când nu o găseşti, să iei cu asalt banca şi să ameninţi fără să tragi vreodată un cartuş, dar să fii conştient că banii vor fi ai tăi… Cu ei, îţi duci iubita departe sau plăteşti o prostituată să renunţe la mizerie. Per total, trăieşti mai bine, în ciuda băncilor.

Aş zice că nu se mai fac aşa bandiţi astăzi. Şi scriitorii care să scrie aşa despre bandiţi sunt puţini…

Surse foto: www.historybyzim.com, www.youtube.com

Editura Pandora M;