Surpriza ascunsă într-o antologie de poezie – „O sută și una de poezii” de Viorica Răduță

Cartea a ajuns la mine (sau eu la ea, cred că aceasta e perspectiva bună asupra întâlnirii dintre mine și volum) puțin înainte de intrarea în izolarea impusă de pandemie. Știam că Viorica Răduță scrie (și) poezie, dar mărturiresc că am avut parte de o surpriză de proporții când am început lectura. Din păcate, cartea a apărut la Editura Academiei Române și spun din păcate pentru că volumul nu există pe niciun site dedicat vânzării online, nu găsești nici pe site-ul editurii vreo dovadă a apariției acestui volum, ceea ce spune multe despre profesionalismul echipei redacționale. Să lansezi pe piața editorială o colecție cum este cea de față, să publici nume mari și să nu te preocupi deloc de cum și când ajung acestea la cititori e trist.

Înghețul

până la disperare e apa//până la vânt este gândul//mama trage malul pe ea/tata e celălalt//între ei curgerea ca o linie//între ei ninsoarea/și ea un gând

(Din Când se duc în uitare, 2015)

Revenind la Viorica Răduță și antologia dedicată poemelor ei, așa cum recunoaște și Christian Crăciun în prefața pe care a scris-o special pentru acest volum, o spun din capul locului că avem de-a face cu o poezie de foarte bună calitate. O poetă care a acumulat în timp experiențe diverse, le-a interiorizat până la disoluția acestora într-un singur (dar foarte bogat) univers. O poetă a spațiului intrapersonal, acolo unde toate experiențele dure capătă sens și valoare, sunt convertite cu ajutorul unei forme fixe (folosită deseori ca ramă) și a unui ritm fantastic și unic în poeme de-un tragism care cucerește și cea mai împietrită inimă.

Lumina sapă cu ploaia

cu disperarea//marginile ei sunt valuri/care dau umbre pe zăpadă//mama stă între ape/umblă zăpada, mai spune/și degetele îi ating înserarea//mama e mereu bătrână//vreau să-i smulg somnul de pe față//mamă, pe fața ta vin apele/ea tace//știu, numai una din noi stă în oglindă/și disperarea îi face margini//fără de gând mâna/cum scoate ochii și îi pune pe față

(Din Când se duc în uitare, 2015)

O poetă care a debutat la 10 ani după Revoluție, care nu s-a grăbit să scrie și care nu va face niciodată rabat de la funcția estetică a versului. Pentru ea poezia are, înainte de orice, funcție chatartică, scriind poezie după poezie se salvează pe ea însăși din sordidul cotidian, își recuperează sufletul după fiecare pierdere personală resimțită fizic (mama, tatăl, cumnata, cu toții trăiesc o nouă viață, cea de Apoi, datorită restabilirii unui dialog firesc, tactil/epidermic dintre ei și ea, poeta. Rolul de martor la (pe)trecerea diverșilor oameni (rude sau nu) într-o altă lume/dimensiune i se potrivește de minune Vioricăi Răduță – fină observatoare, atentă la detalii de tot soiul, păstrătoare a tradiției, valorii și ritualului. Ea convertește trauma în sursă de dialog și durerea în motiv cvasiexistent în toate poeziile ei. Dacă în mai toate volumele ei găsim referințe la universul ei familial, unul de care n-a vrut să se rupă nicicum, în ultimul volum, Arsura umblă după trup (apărut la Next Page în 2018), intrăm brusc în infernul Colectiv. Victimele își recuperează dreptul la memorie datorită poetei și arsurile lor devin rădăcini ale unui nou viitor, căci altfel acesta n-ar mai fi fost deloc posibil. Colectivul văzut ca un purgatoriu, dar ca unul în care au intrat nevinovați.

Arșii sunt acum murmure

murmure sunt/cu oasele rămase în frig//doar haina îmbracă singură moartea/când nici moartea nu vrea să fie înăuntru//moartea e și ea om//un sac care ține în el microfonul/îndoind fața solistului înăuntru/în trup

(…)

(Din Arsura umblă după trup, 2018)

O antologie atent alcătuită, simțul critic al autoarei se simte din plin cu fiecare pagină dată, pentru că nu scade valoarea poeziei nicicum. Un corpus poetic închegat, solid și solidificat în jurul câtorva mari teme și idei pe care le-a pus în valoare cu ajutorul sondării și schimbării de perspectivă. Chiar dacă personajul face naveta și revine în același loc zi după zi, locul nu este același, pentru că perspectiva este alta. De aceea și reluarea temei morții celor dragi nu devine redundantă, nu plictisește, ci capătă noi și noi nuanțe. Simți cum poeta s-a desprins treptat de durere și a îmbrăcat haina păcii interioare din dorința de a păstra vie și intactă amintirea celor plecați. Călătoria, de-altfel, este unul dintre principalele motive ale poemelor, chiar dacă nu este evident de la prima citire.

Un volum care se citește de la sine, într-un ritm impus de scriitoare; de pe urma lecturii te alegi cu parfumul copilăriei și nevoia de a păstra intactă imaginea vitrinelor în care te oglindeai când erai copil. Acolo, în rama aceea veche există părți din fiecare cititor al acestei cărți și tot acolo se întâlnesc cu toții pentru un taifas prelungit despre ce-au mai făcut unii sau alții.

O sută și una de poezii de Viorica Răduță