Sub lupa necruțătoare… (recomandări de lectură)

Avea Marin Preda, în ultimul său roman, o sintagmă pe care Victor Petrini o folosea des și sugestiv: „era ticăloșilor”. Ea desemna astfel transformările din „obsedantul deceniu”, inclusiv afirmarea mediocrității în fața meritocrației. Ticăloșii sunt cei care răzbat, cei fără principii, capabili întotdeauna de compromisuri, de învârteli. Oameni cocoțați pe meterezele fiecărei zile…

Prin cel mai recent roman al său, Vremea Femeii-rechin, Viorica Răduță se înscrie pe aceeași dimensiune satirică la adresa societății contemporane, cu accent pe lumea literară bucureșteană. În cunoscuta manieră poetică a scriitoarei, cititorului i se oferă treptat imaginea unui București demitizat, în care monumentalele clădiri istorice intră în decrepitudine, devenind astfel martorii tăcuți ai unei faune colcăitoare (oamenii, în special scriitorii și ziariștii – afirmați sau pe cale de afirmare – dau din coate și „mușcă” precum niște șobolani).

Alternarea vocilor narative dublează ingenios, contrapunctic la un moment dat, alternanța planurilor temporale: Bucureștiul din trecut și cel din prezent sunt analizate „în oglindă”, comparativ, fără sentimentalisme, fără nostalgie, fără fard. Indiferent cum se schimbă naratorii din carte, vocile lor au aceeași notă comună: satira corozivă, ironia în tușe groase, necruțătoare. „Micul Paris” este, în romanul Vioricăi Răduță, un oraș în care mustesc și „înfloresc”, proliferând la nesfârșit, următoarele păcate capitale: glisajul valorilor și al principiilor sănătoase, cumpărarea cronicilor literare favorabile, intrarea la facultate pe pile, favoruri sexuale în schimbul netezirii drumului spre afirmarea literară, diverse compromisuri, impostura, rabat de la valoarea estetică etc.

Autoarea evocă, la începutul cărții, satul care a fost inițial Bucureștiul, Kilometrul Zero în care, demult, poate că Sfântul Gheorghe a înfruntat curajos hidra, dar în prezent sigur nu o mai poate face:

„Acum dacă vrei să vezi dintre platanii din fața Bisericii Sfântul Gheorghe Nou tramvaiele cum se întorc exact în fața roții, care e locul cel mai românesc adunat într-un cerc, spre străduțele meșteșugărești, rămase cu casele și străzile cruciș, de altădată, cu balcoanele de fier și ferestre în coajă și priviri zăcute din alt timp (…)

Nu degeaba la Kilometrul Zero al Bucureștiului nu s-a mai luptat Sfântul Gheorghe cu balaurul. Cu balaurul recent nici nu ar mai avea cum, provinciile s-au depărtat de centru, unele steme s-au șters, altele au fost găurite, deși pământul acoperă orice” (p. 6).

Fala Bucureștiului de odinioară, aristocrația și rutina acesteia, străzile și cartierele meșteșugarilor, precum și plimbarea, pe jos sau cu trăsura, pe Calea Victoriei sunt evocate din perspectiva lui Răducu, una dintre vocile narative recurente în roman: „șelarii de la Curtea Veche”, „tăbăcarii, fierarii de pe Covaci” sau „mămularii de pe strada… Mămulari” devin categorii socio-profesionale emblematice pentru capitala ante și interbelică. Cu toate acestea, Răducu este interpelat ironic, cum că ar scrie „despre mortăciuni”, aluzie la un trecut în care altele erau relațiile dintre oameni, altele valorile și principiile. Radu Achim este scriitor, dar mai cu seamă un observator atent al trecutului și al prezentului, un cronicar care intră în dialog cu alte voci din roman, abordând aspecte care au legătură cu guvernele postdecembriste și felul în care politicienii, neocomuniștii au profitat din plin de Revoluția din 1989 și „au împins țara pe Dâmbovița”: despre cei mai mulți dintre deputați și senatori se spune că „iau taxiul să ajungă o zi pe săptămână la lucru”, dar nu lucrează, ci somnolează, li se văd doar mâinile pe birou, în timp ce „gândul e mort”. Radu este astfel oripilat că se încearcă mascarea adevărului, a trecutului de dată relativ recentă.

Peste toate instituțiile de presă și de cultură din București, peste Casa Poporului și Catedrala Mântuirii Neamului, pe străzi, prin cimitire își fâlfâie triumfătoare rochia și răsuflarea de pucioasă Femeia-rechin: o imagine grotescă, fantomatică, pe picioroange, „șefă până la Apocalipsă”, după expresia folosită de Primul Consilier. Emblematică pentru trecutul comunist și deopotrivă pentru prezentul decăzut, cangrenat până la os, Femeia cu dinți de rechin este Șefa care conduce instituții (Instituția numită simbolic „Mausoleul Ingeaua” aluzie fie la Casa Scriitorilor, fie la una din editurile mari din Capitală). Fantomă care înghite Bucureștiul, încetul cu încetul, ea poartă în alcătuirea caricaturală spiritul malefic al Împușcatei, Savanta-Chimista (Elena Ceaușescu), fantoma sinistră „care încă mai așteaptă să intre glonțu în ea”. Portarul de la Casa de Știință, văzând femeia-rechin adunându-și ciulinii de pe rochie, se sperie, căci „prin dinții ei bătea vântul”, așa cum venea „din Amzei, unde își făcuse primul stagiul de președintă. Taie și crucile, ar fi șoptit atunci un consilier din opoziție”. Răsuflarea de pucioasă a Chimistei infestează aerul, oamenii, relațiile, clădirile. Trece, fâlfâindu-și rochia, peste Catedrala Mântuirii Neamului, unde „s-a lucrat ani-lumină” și muncitorii „au albit înainte de a fi aruncați în ciment” sau peste Casa Poporului, unde zeci de vieți au fost zidite la temelie. Cei doi Împușcați încă tarează o epocă, o lume încă tulburată, neașezată: „Dimineața văd mâna Împușcatului pictată pe peretele din față, seara e a consoartei; în spate, negura le închide lumina” (p. 138)

Galeria de „personaje” este diversă, dar nu vorbim despre individualizare și particularizare, ci despre faptul că ele, aceste așa-zise personaje, sunt embleme, lumi, categorii. Nu există o tramă narativă, ci un amplu monolog polifonic, în care se structurează treptat rechizitoriul la adresa istoriei, de la cea medievală și până la cea din prezent, în care „șobolani îngrășați de timpurile noi” infestează tot, colcăind cu râvnă, „se hurducăiesc în pasaje vestite și în anticariatele mai dosnice, până când mirosul lor e în loc de aer” (pag. 151). Într-o astfel de lume demitizată, deconstruită, „valoarea e vânt”, societatea aparține mereu „ghiftuiților”, iar lista cu participanții la concursul pentru ocuparea funcțiilor de vârf în edituri, redacții sau societăți literare „a fost pe față, adică pe dos”, în ciuda votului secret:

„… lasă, așteaptă și el funcții, în caz că moare unu din lista scurtă, ca să-și facă unu loc. așa e la voi? Ca peste tot, nu-ți trebuie nici carte de muncă” (p. 147).

Dacă ești femeie tânără, aspirantă la gloria literară, „țâțele au acum trecere. Și sexu.” Textierul Zdreanță, de la Luciferu lunar (aluzie probabil la revista „Luceafărul”) scrie note de subsol. Radu Achim scrie prefețe pentru debutante. Mașinăria e unsă zilnic, o mână spală pe alta și amândouă obrazul. Cititorul este permanent avertizat că trăiește în „vremea femeii-rechin”:

„Nu-ți convine, cititorule, Femeia trimite vântul prin mafia deșeurilor, nu vă convine, amicilor, spuneți că o camarilă e doar înlocuită cu alta, că șobolanii intră în oameni să-și schimbe înfățișarea, asta pornind de la muncitori, directori, patroni, politicieni, romi cu acordeonul, toți poluează fiecare centimetru din București.” (p. 167)

Un București crepuscular, agonic. Scriind acum despre el, Viorica Răduță își asumă o cronică lucidă, atentă la detalii, neiertătoare, în care istoria de ieri și de azi a Bucureștiului devine, de fapt, istoria și realitatea societății românești în ansamblu, a unei țări care „chiar arde și cuvintele, și diplomele”.

Un roman curajos, un roman-pamflet și un roman-oglindă, dificil de parcurs și de asumat ca atare de către un eventual cititor neantrenat în acest sens.

Vremea Femeii-rechin de Viorica Răduță