În cîte feluri poţi să uiţi un om? Imaginea unei statui dintr-o reclamă la un muzeu subacvatic aduce în memoria Andei o veche dragoste şi un uitat sentiment de vinovăţie. Foile unui jurnal găsit întîmplător de două eleve scot la lumină o poveste neterminată în care se împletesc parfumul de epocă şi ororile unui trecut aproape uitat. Enigmaticele foi rămîn apoi ani de zile într-un sertar, ca să ajungă în final în mîinile unui sculptor care urmează să plece într-o aventură subacvatică. O încrengătură de poveşti ce îl au în centru pe Tibi Vreme, veşnicul cuceritor, amuzant şi blazat, care în adolescenţă avea două dorinţe: să ajungă regizor şi să plece din ţară; şi care la treizeci de ani, cantonat între munca de inginer şi o căsnicie menţinută din inerţie, îşi omoară timpul scormonind în trecut şi imaginînd plecări.
O carte despre urmele pe care le lasă iubirea, despre memorie şi despre absenţă.
Anca Vieru este absolventă de politehnică şi a unui master în comunicare. După o perioadă de lucru în cercetare a schimbat ingineria cu ştiinţele umaniste.
A publicat în volumele colective Moş Crăciun & co. (Art, 2013) şi Ficţiuni reale (Humanitas, 2013), proiect colectiv iniţiat de Florin Piersic jr. În anul 2015 i-a apărut la Editura Polirom volumul
de proză scurtă Felii de lămîie, nominalizat la premiile revistei Observator cultural. A mai publicat în revista de proză scurtă iocan şi în revista Familia. În anul 2016 a participat la festivalul de literatură Lofest organizat la Bucureşti.
-fragment-
TV Jurnal : Şi acum intră viorile
Eram în gimnaziu când tata mi‑a arătat o casă pe o străduţă liniştită care dădea spre parcul Cişmigiu. Mi‑a spus că fusese casa bunicilor, în care crescuse mama. Am privit‑o atent în timp ce ne apropiam, cu o curiozitate pe care aş fi vrut‑o detaşată, dar care se transforma pe nesimţite, ca de fiecare dată când vorbeam despre bunici, într‑o nelinişte ciudată. Silueta albă a casei, desenată pe fundalul arămiu al cerului la apus, lăsa o impresie de soliditate. Era construită în stil neoclasic, cu demisol, parter înalt şi etaj, cu o marchiză elegantă deasupra intrării. Pe frontispiciul casei se afla un basorelief complicat, iar dedesubt un şir de ferestre înalte, dincolo de care îmi imaginam un salon luxos, cu candelabre strălucitoare, în care doamne distinse dansaseră la braţul unor bărbaţi în frac. Dar, când am ajuns în faţa casei, vraja s‑a destrămat. De aproape arăta neîngrijită, cu zugrăveala scorojită pe alocuri şi cu treptele de la intrare crăpate, cu basorelieful ciobit, încât blazonul de familie aflat pe medalionul din centrul lui devenise o sculptură haotică şi de neînţeles.
— Mi‑ar plăcea s‑o văd pe dinăuntru.
Tonul meu nu reuşea să ascundă dezamăgirea.
— Cine locuieşte în ea ?
— A fost împărţită în apartamente şi acum locuiesc mai multe familii.
— Oare o să mai fie vreodată a noastră ?
Tata s‑a uitat nemulţumit la mine.
— Nu ne trebuie. Noi avem casa noastră, de la părinţii mei, e mai mică şi mai uşor de întreţinut. Şi nu cred că mamei tale i‑ar mai plăcea să stea aici, amintirile ar fi prea dureroase. Cei care locuiesc acum sunt chiriaşi la stat de zeci de ani. Dacă, printr‑o întorsătură a lucrurilor, s‑ar da o lege care să returneze vechilor proprietari casele naţionalizate în ’48, s‑ar crea o nebunie. E o iluzie să crezi că poţi să reiei ceva de acolo de unde a fost întrerupt.
Mult mai tîrziu, când eram deja student în anul doi şi învăţam în Bucureşti, în timp ce răsfoiam plictisit rubrica de mică publicitate din Scânteia, am văzut un anunţ : „Dau lecţii de pian pentru începători şi avansaţi. Rog seriozitate“. Nu era niciun număr de telefon, doar adresa. Casa bunicilor mei şi un număr de apartament.
I‑am arătat anunţul şi lui George, care ştia toată povestea.
— Nu mi se pare o idee bună, a zis. Ce rost are să răscoleşti trecutul ?
— Păi, ce crezi că poate fi rău ? Mă duc şi eu o dată, să văd cum arată pe dinăuntru.
Aşa că într‑o după‑amiază însorită m‑am înfiinţat acolo, cu ziarul în mână. Am intrat în curte, am urcat câteva trepte şi am sunat la sonerie. Ochii mei priveau cu aviditate în jur, dar totul mă dezamăgea : curtea cu pavele sparte, grădina neîngrijită, petele de mucegai de pe pereţi, marchiza din fier forjat a cărei sticlă groasă era străbătută de crăpături mari. Într‑un târziu s‑a deschis uşa şi a apărut o doamnă de aproape optzeci de ani, slabă, cu faţa ridată, cu părul cărunt tuns scurt şi cu nişte ochi albaştri încă pătrunzători. Purta o fustă de lână şi un pulover gros. M‑am prezentat şi am spus că am venit pentru lecţiile de pian. M‑a poftit în casă şi a pornit pe scări înaintea mea, ţinându‑se strâns de balustrada alunecoasă.
Mă uitam curios în jur, încercând să memorez tot ce mă înconjura, dar ceea ce vedeam înăuntru era la fel de dezolant. Scara şerpuia întunecoasă, iar de jur împrejur, doar pereţi scorojiţi, zugrăveală desprinsă, stucaturi ciobite şi miros de mucegai. Am ajuns la etaj, am cotit pe un coridor şi am intrat în apartament. Care era format dintr‑o singură cameră ticsită de mobile, încât abia puteam păşi. Din tavan atârna un candelabru amplu, cu picurii de cristal prăfuiţi, iar singurul bec aprins, prăfuit şi el, dădea o lumină tulbure şi deprimantă. Doamna a văzut că mă împiedic de mobile şi a mai aprins un bec.
— Ia loc, te rog.
Mi‑a indicat un scaun aproape de pianina dintr‑un colţ al camerei, apoi s‑a aşezat pe un taburet.
— Mă numesc Margareta C. Dau lecţii de pian şi de franceză.
Stătea foarte dreaptă şi mă cântărea din priviri.
— Nu mă aşteptam să vină un băiat. De obicei vin fete sau copii. Cu atât mai puţin acum, se pare că‑i o perioadă grea, am mai dat anunţul acum o lună şi n‑a venit nimeni.
Nici eu nu mă aşteptasem ca o persoană atât de bătrână să aibă aşa o privire cercetătoare. Mă simţeam ca în pielea goală. Şi mai trebuia să‑i spun şi istoria pe care o inventasem ca motiv.
— Deci te interesează pianul ?
— Da.
Îmi ardeau obrajii.
— M‑am gândit să‑i fac o surpriză mamei mele şi de ziua ei să‑i cânt la pian o melodie. Ceva nu chiar foarte simplu. Adică să vadă că am făcut un efort pentru asta.
Părea neîncrezătoare când m‑a întrebat :
— Mama ta cântă la pian ?
— Da.
— E pianistă ?
— Nu, e medic dentist.
— În Bucureşti ?
Ia te uită, eu vin aici pe post de Sherlock Holmes şi ea mă supune unui interogatoriu în toată regula.
— Nu.
I‑am spus că sunt student.
M‑a întrebat unde, în ce an, ce note am.
Îi răspundeam şi mă uitam în jur. Din poziţia asta vedeam toată camera. O masă din lemn de mahon, înconjurată de scaune cu spătare înalte, două fotolii înalte şi ele, toate cu tapiţerie care odată fusese roşu‑cardinal, acum roasă şi destrămată. O vitrină care etala cu discreţie porţelanuri prăfuite în spatele geamurilor de cristal. Pe latura opusă pianului se afla un pat mare, dublu, acoperit cu o cuvertură de brocart în care arabescurile cu nuanţe de grena şi auriu nu mai străluceau de zeci de ani. Încercam să nu par indiscret, dar privirile mi‑au fost atrase de două tablouri înalte, atârnate deasupra patului, din care zâmbeau încremenit un bărbat şi o femeie. Amândoi erau în picioare, bărbatul îmbrăcat în redingotă, brunet, cu mustaţă şi expresie arogantă, iar femeia, tot brunetă, cu părul strâns în coc, purta o rochie vişinie cu decolteu rotund, iar în mână ţinea o garoafă albă. Avea o frumuseţe distinsă, dar rece şi am recunoscut ochii albaştri cercetători care mă întâmpinaseră.
