„Sonata Gustav” de Rose Tremain (roman)
Traducere din engleză de Veronica D. Niculescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2019
Roman despre prietenie și nevoia de iubire, despre binele imens și răul de neiertat care se pot ascunde în cele mai mărunte gesturi, Sonata Gustav a câștigat National Jewish Book Award în 2017, a fost finalist la Costa Novel Award (2016), Walter Scott Prize (2017), Royal Society of Literature Ondaatje Prize (2017) și nominalizat la Women Prize for Fiction (2017) și International Dublin Literary Award (2018). Bestseller Sunday Times, este tradus în peste 30 de țări.
Gustav s-a născut într-un orășel elvețian pașnic, unde al Doilea Război Mondial nu pare să fi lăsat cicatrici. Dar familia Perle a suferit consecințele alegerilor făcute de tata, Erich, în timpul conflagrației, când Elveția și-a închis granițele pentru refugiații evrei. Crescut de o mamă adorată, Emilie, dar care este rece și dominatoare, incapabilă să uite loviturile trecutului (o copilărie lipsită de iubire, o căsnicie nefericită, ruina adusă de acțiunile lui Erich), Gustav se bucură de afecțiune prin procură când se împrietenește cu Anton, fiul sensibil și răsfățat al unei familii prospere, talentat pianist. Modelat de austeritate și frustrare, Gustav învață să trăiască lipsit de pasiune, mulțumit de ritualurile pedant-repetitive ale vieții sale de director de hotel. După moartea lui Emilie, sobrul Gustav începe să afle povestea familiei sale, iar nebănuitele pasiuni devastatoare și gesturi dramatice ale trecutului îi năruie eșafodajul convingerilor. Salvatoare pare să fie revelația unei prețioase iubiri târzii.
„Sonata Gustav e un roman de o frumusețe extraordinară, dureroasă, o poveste despre o iubire profundă, în antiteză cu atâtea relații eșuate, și despre conflictul dintre pasiune și stăpânirea de sine. Rose Tremain este unul dintre cei mai buni scriitori britanici, iar acest roman strălucit merită să ajungă la câți mai mulți cititori.“ (Salman Rushdie)
„O carte magnific scrisă, cu un ambitus uluitor.“ (Ian McEwan)
„Un roman impresionant și surprinzător despre rănile adânci ale unei iubiri neîmpărtășite. […] O poveste despre impactul istoriei asupra individului, despre legăturile nebănuite între oameni, despre minciunile pe care ni le spunem nouă sau celorlalți pentru a ne proteja și a supraviețui.“ (The Guardian)
„Tremain alege să redea complexitatea, variațiile, necunoscutele din povestea pe care o spune construind narațiunea ca pe o bucată muzicală: o sonată cu trei părți, fiecare situată în altă epocă.“ (The New York Times)
„Sonata Gustav este un roman minunat, sfâșietor și cerebral […], demonstrând că puțini sunt scriitorii care au inteligența emoțională și măiestria lui Rose Tremain.“ (The Irish Times)
CLAPA 2
Rose Tremain s-a născut în 1943 la Londra. A studiat la Sorbona și a absolvit cursurile de literatură engleză ale Universității East Anglia, unde a predat, între 1988 și 1995, creative writing, fiind numită Chancellor în 2013. A publicat romane și volume de nuvele, dar este și autoare de piese pentru teatru și televiziune. Primul ei roman, Sadler’s Birthday, vede lumina tiparului în 1976. Îi urmează Letter to Sister Benedicta (1978), The Cupboard (1981) și The Swimming Pool Season (1985), distins cu Angel Literary Award. Romanul Restoration (1989) câștigă la rândul său Angel Literary Award, fiind desemnat Sunday Express Book of the Year și ajungând finalist al Booker Prize for Fiction. Romanul Sacred Country (1992) primește James Tait Black Memorial Prize și Prix Femina étranger, iar Music and Silence (1999) este distins cu Whitbread Novel Award. În 2007, Rose Tremain primește Orange Prize for Fiction pentru romanulThe Road Home. În 2010 publică romanul Trespass, iar în 2012, Merivel, o continuare a romanului Restoration. În 2016 îi apare Sonata Gustav (The Gustav Sonata). Între volumele de povestiri publicate de Rose Tremain se numără The Colonel’s Daughter and Other Stories (1984), The Garden of the Villa Mollini and Other Stories (1987), Evangelista’s Fan and Other Stories (1994), The Darkness of Wallis Simpson (2005) și The American Lover (2014). Commander of the Order of the British Empire și membră a Royal Society of Literature, Rose Tremain trăiește în Norfolk alături de biograful Richard Holmes.
*****
– Fragment –
Mai târziu, în decursul vieților lor, aveau să se întrebe dacă era „în limite rezonabile“ jocul pe care au ales să-l joace în Davos. Știau că este ciudat. Dar în ciudățenia sa îi fascina, și chiar asta era frumusețea.
În a doua zi, atunci au descoperit poteca pietruită care ducea sus, printre pini, în pădurea întunecată. Poteca era lată, dar năpădită de buruieni. Pe marginea sa creșteau fragi: punctulețe roșii, ca picăturile de sânge pe bandajele de frunze verzi. Gustav și Anton s-au oprit să culeagă câteva și să mănânce. Erau tari, dar dulci la gust.
Știau că poteca trebuie să ducă undeva. În suprafața pietruită erau urme înguste de roată, de parcă pe aici trecuseră cu mult timp în urmă căruțe și trăsuri. În înalturi, brazii țineau lumina departe, iar ei au simțit cum se face tot mai frig. Un vânt s-a por nit și-a început să vâjâie printre copaci.
— Ți-e frică? a întrebat Anton. Să ne întoarcem?
— Nu, a zis Gustav.
Se aflau deja destul de sus. Uneori se întrezărea satul Davos, jos, foarte departe. Apoi poteca s-a lărgit și a dat într-un platou, iar aici se afla o clădire enormă.
Era o ruină. Îi lipseau părți din acoperiș, iar cele mai multe ferestre erau sparte. Pe latura sudică era o verandă, cu lemnul trosnit și decolorat de soare. În partea din spate, lipită de pădure, se afla o dependință din cărămidă, cu un coș mare de fum care se înălța spre cer.
Gustav și Anton au rămas încremeniți, privind. Un lanț ruginit, legat de doi stâlpi de lemn, tăia de-a curmezișul poteca – o încercare, din câte se părea, de a ține oamenii departe de un loc care era în mod evident părăsit. Gustav a ascultat dacă nu se aude lătratul vreunui câine de pază, dar nu se auzea nimic în afară de mișcarea copacilor, ca sunetul unei răsuflări obosite.
Băieții au sărit peste lanț. Din intrarea clădirii nu mai rămăseseră decât un portic de piatră și cuvintele Sankt Alban gravate deasupra locului unde fusese ușa. Au trecut pe sub acesta, pătrunzând într-un spațiu mic și întunecat, și de acolo într-o cameră enormă, inundată de lumină. Aici, înșiruite de-a lungul peretelui din spate, îndreptate spre lumină, erau douăzeci sau treizeci de paturi metalice.
— Spital, a zis Anton.
— Sanatoriu, l-a corectat Gustav. Unde veneau oamenii să se vindece de tuberculoză. Sau să moară.
— Poate c-au murit toți, a spus Anton. Și de-asta e abandonat. Au mers încet prin camera scăldată în lumină. Au început să remarce și alte lucruri: tuburi de oxigen ruginite atârnau de pereți, colaci de furtunuri de cauciuc, măști de oxigen, găleți, ploști, saltele pătate, căruciorul unei asistente pe care încă erau așezate flacoane de sticlă maro, un stetoscop aruncat în moloz.
Anton a ridicat stetoscopul, l-a șters de praf pe cămașa sa marca Aertex și și l-a atârnat la gât.
— Doctor, a zis. Ești asistenta mea, Gustav. Adu căruciorul.
— Dar n-avem pacienți, a zis Gustav.
— Ba avem. Nu-i vezi?
— Nu.
— Sunt în paturi. Noi o să-i readucem la viață.
Și așa a început jocul lor, prin care alegeau cine, dintre suferinzii de la Sankt Alban, trăia sau murea. Le-au pus nume pacienților: Hans, Margaret, Frau Merligen, Frau Bünden, Herr Mollis, Herr Weiss…
Hans și Margaret erau copii. Doctorul Zwiebel și asistenta Perle urmau să aibă extrem de mult de lucru pentru a-i readuce la viață. Au găsit cele mai bune saltele pentru ei, și anume cele mai puțin mâncate de mucegai. Au scotocit prin restul clădirii după lucruri care le-a fi putut aduce alinare: perne și pături rupte, oale de noapte și sticle de apă caldă.
— Și le putem aduce jucării din cutia aia de la cabană, a zis Anton.
— Da, a spus Gustav, doar că…
— Doar că ce?
— Părinților tăi n-o să li se pară ciudat? Poate că nu vor să ne jucăm aici.
— N-o să le spunem, a zis Anton.
— Și unde-o să creadă că suntem?
— O să creadă că ne-am dus doar să „explorăm“. În vacanțe, ori de câte ori nu vrea să stau pe lângă ea, mama îmi zice: „De ce nu te duci să explorezi, Anton?“ O să le zicem că facem o tabără în pădure.
Au pierdut noțiunea timpului. Ca să ajungă la cabană la timp pentru masa de prânz, când au auzit un clopot din sat bătând de ora douăsprezece, au trebuit să gonească prin camerele luminate, să coboare treptele și s-o ia înapoi pe poteca abruptă. Fără să se mai oprească de data asta pentru a culege fragi, au fugit repede pe sub bolta copacilor ce șuierau, tot mai jos, spre pinii cei zvelți, până când au ieșit în spatele casei și l-au văzut pe Monsieur pe pajiște, dându-le boabe la pui.
I-au găsit pe Armin și Adriana sorbind vin pe terasă, lângă adăpătoarea plină cu mușcate. Pe masă erau un castron cu carne, murături și brânză.
— Vi s-a tăiat răsuflarea, a zis Adriana când Anton și Gustav s-au așezat. Unde-ați fost?
— Să explorăm, au zis amândoi deodată.
— Să explorați unde? a întrebat Armin.
— În pădure, a spus Anton. Facem o tabără.
— O tabără? a întrebat Adriana, încruntându-se. Ce fel de tabără?
— Doar o vizuină. Nu-i gata încă.
— Îi dai voie tatălui tău să vină s-o vadă?
— Nu.
— De ce nu?
— Nu-i gata. Și, oricum, e a noastră.
— Bravo vouă! a zis Armin zâmbind. Hai, acum mâncați niște carne.
„Timpul acela. Timpul acela petrecut în Sankt Alban…“ aveau să spună mai târziu, de-a lungul vieții. „Asta a fost ceea ce n-am uitat niciodată.“ Iar uneori adăugau: „Și n-am uitat fiindcă noi atunci credeam că avem cu adevărat putere asupra vieții și-a morții“.
În prima zi, s-au asigurat că Frau Merligen, Frau Bünden, Herr Mollis și Herr Weiss se simțeau bine, în vreme ce ei le luau pulsul lui Hans și Margaret și îi dădeau oxigen lui Hans, care se stingea mai repede decât ceilalți. Au găsit niște scaune cu spătar rabatabil, din bambus și răchită, și i-au scos pe copiii bolnavi afară, pe verandă, unde soarele era puternic și unde erau feriți de vânt. Din cutia de la cabană, aduseseră o păpușă de cârpă pentru Margaret și o tamburină pentru Hans. I-au spus lui Hans să scuture din tamburină dacă simțea că se apropie moartea de el.
— Ce ne facem dacă moare Hans? a întrebat Gustav.
Anton s-a gândit o clipă, apoi a zis:
— Dependința aia cu coș – probabil că în locul acela îi ardeau pe oamenii morți. O să-l punem acolo.
— Nu vreau să moară, a spus Gustav.
— Nu. Nici eu. Îți zic eu ce facem. Vrei să fiu eu el? Poți să iei tu stetoscopul și eu o să stau întins în scaun. Dacă simt că mor, scutur din tamburină și tu vii să mă resuscitezi.
— Bine. O să stau cu Frau Bünden un pic. Nu arată bine. Apoi scuturi din tamburină și vin.
Gustav a hotărât că Frau Bünden semăna cu Frau Teller, cea cu chioșcul de flori de pe Unter der Egg. Era prea tânără ca să moară. A stat la căpătâiul ei și i-a spus să se gândească la florile la care avea să se întoarcă: trandafiri și crini, lalele, narcise, flori-de-colț și gențiene albastre. I-a zis:
— Sunteți în Davos acum, Frau Bünden. E cel mai bun loc din Elveția pentru dumneavoastră. Nu trebuie decât să vă concentrați ca să vă faceți bine. Nu vă gândiți la tuberculoză, da? Gândiți-vă la flori.
Frau Bünden i-a spus:
— Sunt foarte slăbită, asistentă Perle. Am plămânii plini de sânge.
— Știu. Dar, apropo, eu nu sunt asistenta Perle acum, sunt doctorul Perle. Doctorul Zwiebel și cu mine vă vom salva. Nu trebuie decât să ne credeți. Bine? Doar suntem la Davos.
Apoi a auzit zăngănitul tamburinei și a spus:
— Scuzați-mă o clipă, Frau Bünden, trebuie să mă duc să văd de Hans. Trebuie să mă asigur că Hans nu moare.
Gustav și-a aranjat stetoscopul la gât și a ieșit pe verandă. Hans stătea întins nemișcat, cu ochii închiși. Soarele strălucea pe părul lui închis la culoare și pe brațele care-i cădeau moi peste marginile scaunului. Doctorul Perle a îngenuncheat lângă el și l-a mângâiat pe braț.
— Hans, l-a întrebat, mori?
— Nu vezi și tu că mor? a zis Hans. Lipește-ți buzele de-ale mele și adu-mă la viață, asistentă Perle…
— Nu mai sunt asistenta Perle, sunt doctorul Perle acum, a zis Gustav, și nu-mi lipesc buzele de-ale tale.
— Trebuie, a zis Hans, sau o să mor. Vei fi nevoit să-mi arzi corpul în dependință…
— Nu fac chestia aia cu buzele.
— Gustav, a zis Anton ridicându-se brusc în capul oaselor, nu te purta ca un copil mic. Așa se învie oamenii. Îți pui gura pe gura lor. Doar am învățat la școală. Ai uitat? Așa că hai! Hans s-a întins iarăși. A început să geamă. — Șșș! a făcut doctorul Perle. O să te readuc la viață acum. Uite.
Anton și-a întors fața spre Gustav. Încet și cu rețineri, Gustav și-a apropiat gura de-a lui Anton și i-a atins ușor buzele. A simțit cum Anton își ridică un braț și-l cuprinde pe după gât, aducându-i capul mai aproape, așa încât acum cele două guri se apăsau puternic una pe cealaltă, iar Gustav îi putea simți fața lui Anton, fierbinte foc, lipită de-a sa. S-a gândit să se tragă brusc înapoi, dar n-a făcut-o. Îi plăcea cum se simțea brațul lui Anton cuprinzându-i capul. A închis ochii. I se părea că nici o clipă din viața lui nu fusese atât de bizar de frumoasă ca asta.
Apoi s-a tras.
— Ești bine, Hans? a șoptit. O să trăiești?
— Da, a murmurat Hans. Grație ție. O să trăiesc grație ție.
Sankt Alban a pus stăpânire pe mințile lor. Timpul pe care îl petreceau cu Adriana și Armin – când mergeau în plimbări, înotau în bazin, urcau cu telefericul mai sus în munți, spre Schatzalp, cumpărau suveniruri, adunau ouă pentru Monsieur, făceau plajă, mâncau pe terasa cabanei – toate acestea, oricât ar fi fost de plăcute, erau tot mai contaminate de banalitate. În fiecare clipă își doreau din suflet să fie iarăși la sanatoriu, înapoi în lumea frumoasă și imaginară a muribunzilor.
