O scriitoare, două cărți și mai mulți cititori

Silvana Cojocărașu este o prezență discretă în peisajul literaturii române contemporane. Poate și pentru faptul că ea activează departe de țara natală, tocmai în îndepărtata și fascinanta Canada, țară ce iată, „amenință” să devină colonie de poeți români buni și foarte buni. Deși discretă, bio – bibliografia ei nu este deloc una modestă. Silvana Cojocărașu (n. 1971, Mangalia) a absolvit Facultatea de Litere a Universității Ovidius din Constanța și cursurile departamentului de Limbi Romanice al Universității Luxemburg. Deține un master în imagine și afaceri europene, obținut în cadrul SNSPA, București, iar în 2012 a urmat un stagiu de formare internațională în cultură și patrimoniu la ENA Paris. Este membră a Asociației Române a Bursierilor Guvernului Francez și redactor al revistei „Alternativa” din Canada, unde publică poezie, proză, eseu, jurnal de călătorie, recenzii, cronică de teatru, studii de istorie și patrimoniu.

Anul 2017 a fost unul foarte prolific pentru Silvana Cojocărașu, publicând, nu una, ci două cărți de poezie, Coup de Coeur și Cantabis, ambele la editura Tracus Arte din București.

Cel dintâi volum menționat este format din trei secțiuni, diferite ca formă, dar convergând în același fond: un ciclu de poezii în limba română, denumit Alinamar, un alt ciclu de poezii, dar scrise în limba franceză, Coup de Coeur și un ciclu de poeme în proză ce stau sub semnul evadării din granițele logicii și a corectitudinii calendaristice, primind numele de 31 de zile în februarie.

Alinamar se dovedește a fi un titlu foarte inspirat, întrucât surprinde de la începutul până la sfârșitul grupajului, perpetua pendulare spirituală între nevoia sufletului de a fi alintat și imposibilitatea acestuia de a ieși de sub zodia amarului întreținut de zbaterile și îndoielile de zi cu zi. De exemplu, în Cristalin, poezia ce deschide acest ciclu, poeta îndeamnă dintru început la simplitate, dar, inevitabil își fundamentează percepția personală asupra simplității, pe trăirea crucii lui Hristos, care este mai întâi suferință, și abia apoi izbăvire:

„Să fii simplu,/ și crucea e simplă/ două linii paralele intersectate,/ patru puncte legate/ ce poate fi mai simplu/ decât mâinile împreunate/ în semn de rugă/ sau îmbrățișare.”

Și dacă, cu aceste versuri de început de drum, am surprins acea nevoie de pace, liniște și alinare, voi căuta în cele ce urmează să surprind și amarul despre care vorbeam mai devreme. Și pentru aceasta mă voi opri asupra a două texte:

„În vremea rozelor moarte / și-a vânturilor negre cu iz de apus,/ spre cine să-mi îndrept privirea/ pe ce să-mi sprijin pasul,/ cuvântul pe ce notă să-l pun?…”

și

„Ceața ca o vioară/ își cântă partitura/ curge, alunecă/ nesimțit învăluie/ acoperă, sugrumă/ vioara / ca țipătul unei femei disperate/ înțeapă auzul, gestul, gustul”.

De bună seamă că nu întâmplător am ales aceste două fragmente de poezii, ci pentru că în acestea pot fi sesizate ușor nuanțe târzii ale simbolismului românesc originar: în primul fragment, îl regăsim pe Macedonski, cu rozele sale și mai ales cu îndoiala și neliniștea sa, iar în cel de-al doilea, îl simțim din plin pe Bacovia, cu ceața sa, cu muzica și mai ales cu simfonia dintre simțuri ce vorbesc despre implicarea totală a omului în procesul de cunoaștere al lumii. Bineînțeles, nu vreau să spun prin aceste analogii că Silvana Cojocărașu ar fi un simplu epigon al acestor mari poeți români și nici nu mă grăbesc să îi pun pecetea de neo-simbolistă. Vreau doar să spun că ea a ales estetica specifică acestui curent doar pentru că altfel nu avea cum, pentru că forul său interior cerea acest gen de estetică. Oare ce alt curent literar ar fi putut surprinde și reda mai bine spleenul de zi cu zi al poetei, dacă nu simbolismul cu vârtejul său de trăiri contradictorii?

Cu părere de rău, voi trece sub tăcere secțiunea cărții redactată în limba franceză, spunând totuși că văd în acest gest, intenția poetei de a arunca în mintea cititorului ideea că poezia și frumosul, în general, sunt universale, neputând fi supuse cu totul de către o singură limbă și nici sechestrate în granițele unei singure culturi, gest pe care îl salut cu reverență.

Cea de-a treia secțiune a cărții este rezervată poemelor în proză, 13 la număr, poete străbătute de un fir roșu ce poate fi receptat și ca un personaj în sine, iar acest fir roșu poartă numele nostalgiei. În poemele sale, Silvana Cojocărașu rememorează locuri și fapte din trecut, într-o încercare disperată de a rămâne acasă, chiar și la mii de kilometri depărtare de aceasta:

„Sunetul mării, ca un ecou fidel al adâncului, din ea și din noi, desparte inconfundabil ziua de noapte, răsăritul de restul lumii, anotimpul de anotimp, copilăria de alte vârste, visul de somn, speranțele de lacrimi, bucuriile de mersul vieții. În pulberea albastră – cenușie se înalță turla bisericii, singuratică, mută, printre ramuri stinghere de copaci. Dincolo de ei, este acasă al meu. Acolo s-a născut frumosul. Ca Isus în iesle.”

Din acest fragment de poem, putem lesne observa faptul că acel „acasă” nu se referă doar la un loc, la un spațiu anume, la un sat sau un oraș, ci la spiritul acelui spațiu în care, într-un moment vital al existenței sale, poeta s-a simțit cu adevărat acasă. Iar spiritul spațiului vine, iată, din ancorarea sufletească a acesteia în credința ancestrală a strămoșilor săi. De unde putem deduce, că fără coordonata spirituală, niciun loc nu va putea fi vreodată cu adevărat „acasă”.

De altfel, această concepție a Silvanei Cojocărașu se regăsește din belșug și în cea de-a doua carte despre care am amintit mai sus, Cantabis, care debutează chiar cu o poezie intitulată Acasă, în care poeta reia aproape ad litteram cuvintele din poemul citat anterior:

„Acasă e biserica mea/ cu icoane obscure albastre,/ lumina pătrunde perfectă în ea/ și-aprinde seara,/ lângă ferestre,/ candele pe chipul mutelor fresce”.

Dacă m-aș opri aici din analiza poeziei sale, poate cititorii se vor grăbi să o abandoneze pe aceasta în anticamera destinată poeziei religioase, despre care se știe că nu prea își mai are locul în camerele tot mai luxoase ale poeziei contemporane. Dar voi continua, citând o poezie scrisă în cu totul alt registru:

„Centrul atomului, / Învățătura universală,/ Dumnezeu stând pe tronul de aur/ ca ADN-ul în fiecare dintre noi/ între Răsărit și Apus/ inelul lumii este înțelegerea/ iadul transformat de noi în realitate modernă/ planta lui Ghilgameș/ pierzanie și înțelepciune/ să omorâm trecutul cu rădăcinile noastre în el/ luându-ne rămas bun de la Fecioara cu pruncul în brațe,/ vom descoperi că niciodată/ nu ne putem lăsa trecutul în urmă, / ordinea celestă într-un grăunde de nisip”.

Avem, așadar, de a face cu o poezie scrisă în ritm sincopat, în care s-au stecurat formulări eliptice, ce denotă o stare de efervescență ideatică, izvorâtă dintr-o căutare acerbă a unor sensuri cât mai largi, dintr-o sete de universal, de conectare cu universul și cu ordinea acestuia, dintr-o dorință nestăvilită de a înțelege esența lumii. Se observă, firește că tema divinului nu dispare, dar este bombardată, iată, cu tema complexe și uneori antagonice, pe care însă divinitatea le va îngloba în sine, revelând astfel, încă odată că lumea aceasta, de jos nu este decât o oglindă a celei de sus și că ambele lumi, deși aparent paralele, se întâlnesc într-un punct unic. Vă mai amintiți de versurile din celălalt volum, pe care le-am citat la începutul acestei cronici?

„Să fii simplu,/ și crucea e simplă/ două linii paralele intersectate,/ patru puncte legate/ ce poate fi mai simplu/ decât mâinile împreunate/ în semn de rugă/ sau îmbrățișare”

Lirica atât de complexă, ca limbaj, ca mesaj și chiar ca estetică a Silvanei Cojocărașu, ne dezvăluie nu atât o poetă ce nu și-a descoperit încă vocea lirică, cât mai cu seamă o neobosită căutătoare a sensurilor supreme ale lumii, care, pentru a le descoperi, este dispusă să călătorească în mai multe lumi, știind însă cum să ”rămână acasă”, și să vorbească în mai multe limbi, pe înțelesul fiecărui om pe care îl întâlnește, știind în sinea ei, că vorbind fiecăruia pe limba lui, sie își vorbește, până va înțelege tot Adevărul. Tocmai de aceea am intitulat și această cronică: O scriitoare, două cărți, mai mulți cititori.

Cantabis de Silvana Cojocărașu