Cronică de
Sabina Ulubeanu, compozitoare
Există, chiar la același compozitor, lucrări muzicale scrise dintr-un șuvoi al preaplinului nestăvilit și altele care cer timp, context, hotărâre, reveniri sau răzgândiri, ca și cum lumea interioară a autorului se desprinde fâșie cu fâșie în spațiu-timpul dilatat, până când se ajunge la forma finală, finită ca durată și aproape infinită semantic a unei compoziții muzicale. Simfonia a II-a, Reînvierea, de Gustav Mahler este poate unul dintre cele mai celebre exemple în acest sens, cu o geneză de aproximativ șase ani. Prima parte scrisă rapid, următoarele două după aproape patru ani măcinați de doliu, apoi inspirația finală a poemului Înviere de Friedrich Gottlieb Klopstock pentru partea a cincea și introducerea liedului Urlicht din ciclul Cornul fermecat al băiatului ca parte a patra, reprezintă unele dintre cele mai îndelungi căutări din creația compozitorului austriac în găsirea „sunetului” optim balansat între întrebările despre Univers, moarte, religii și trăiri incredibil de nemediate.
Am asistat în seara de 17 aprilie 2025 la una dintre rarele ocazii în care o orchestră din România se avântă în această călătorie dificilă prin lumea simfoniei Reînvierii. Protagoniști au fost muzicieni iubiți de publicul din toată lumea ce nu mai au nevoie de nicio prezentare: dirijorul Vasily Petrenko, soprana Katerina Knezíková și mezzosoprana Roxana Constantinescu, alături de Orchestra şi Corul Filarmonicii George Enescu, cel din urmă pregătit de Iosif Ion Prunner.
credit foto Cătălina Filip
Vasily Petrenko are dintotdeauna această calitate de a desface planurile unei lucrări cu o măiestrie a direcției sublimată în gest ce fixează auditoriului, încă din anii tinereții sale extreme, reperele din „școala veche” a dirijatului, cea în care respectul pentru partitură e cel care dictează chiar și cele mai personale pulsiuni emoționale pe care ai dori să le transmiți mai departe. Încă din debutul simfoniei, cu acea temă răscolitoare la violoncel și contrabas, neobișnuită probă de virtuozitate pentru corzile grave (și foarte bine redată de instrumentiștii Filarmonicii), continuând cu temele secundare, fiecare compartiment orchestral a fost reliefat, pus în evidență, dozat în așa fel încât substanța muzicală să răzbată cât se poate de fidel ideilor muzicale. Am remarcat cu bucurie solo-urile intense de flaut și piccolo, dedicarea viorilor, căldura corzilor grave. Mahler este un orchestrator atât de special încât ai crede că straturile timbrale se disting de la sine, cu toate acestea, tentația în orchestră, datorită masivității implicite, e ca membrii ansamblului să dea prea mult, permanent. Efortul lui Petrenko s-a concentrat în studierea și găsirea nuanțelor fine de piano și pianissimo, în a realiza cu succes contrastele ideale chiar și la partidele mai puțin obișnuite cu nuanțele mici și variate (și unde provocarea a fost, din păcate, și intonația cât mai apropiată de ceea ce a scris Mahler). După starea de marș funebru a primei părți, trecând prin delicatul Ländler din partea a doua și Scherzo-ul dramatic al părții a treia, care debutează cu una dintre celulele principale ale părții întâi, translatată de la contrabas la timpan (subtilele legături mahleriene, care ne fixează în memorie reperele necesare receptării, pe care le vom regăsi mai clare în partea a 5-a) întregul edificiu dinamic se concentrează în coralul sublim al părții a 4-a, Urlicht.
Este momentul în care Petrenko a colaborat fantastic cu mezzosoprana Roxana Constantinescu, deoarece au gândit împreună o interpretare de excepție, care a unificat redarea acestei simfonii într-o secțiune aparent calmă, liniștitoare, dar de fapt plină de evenimente interioare. Încă de la primul motiv, un ascensio de trei sunete în registrul grav-mediu, vocea Roxanei Constantinescu ne conduce, cu timbralitate distinctă și totodată pură, necăutată, în lumea unui coral aproape protestant, experiența sa vastă în repertoriul bachian fiind simțită din plin. Însă o simțim doar din punct de vedere ideatic, nu stilistic, pentru că, în continuare, Roxana Constantinescu se inserează coloristic, pe rând, în timbrurile oboiului, viorii, alămurilor, și planează deasupra lor într-un piano emoționant, uneori dulce, uneori întunecat, alteori strălucitor și întotdeauna uimitor de sonor. O intelectuală rafinată a cântului, cu o dicție impecabilă ce transmite semnificația fiecărui cuvânt din rugăciunea către înger, mezzosoprana impresionează prin justă gradare a straturilor pe care le adaugă interpretării sale, și găsește un punct culminant tulburător al secțiunii, explicitând sentimental planurile reliefate de Petrenko anterior apariției vocii, într-o complicitate deplină cu dirijorul. Momentul Urlicht a fost cel care a a pregătit superb finalul simfoniei, cel în care putem auzi teme din părțile anterioare, începutul din celebrul Dies Irae, cornul din culise pregătind și motivic și ca registru atmosfera celei de-a doua jumătăți a secțiunii, un tur de forță cu rol de aide-memoire și tensionat până la intrarea corului cu celebrul Auferstehen. Pentru intrarea sopranei, Mahler recurge la un subterfugiu ingenios în partitură, inserându-se nebănuit din țesătura vocilor feminine. Cu o voce frumoasă, bine modulată, soprana Katerina Knezíková a avut o apariție caldă, generoasă pe tot parcursul părții a cincea. De altfel fie solo, fie în duet, fie coral, vocile au construit una dintre cele mai mari reușite ale concertului, iar aici este implicată, desigur, și viziunea dirijorală, care a cerut interiorizare, nuanțe rafinate, crearea acelei stări de sublim pe care am resimțit-o cu toții, împreună cu cei de pe scenă. Finalul propriu zis este grandios, luminos, eliberator, și a fost primit cu mult entuziasm de publicul din sala de concert. Un poem extins despre moarte, speranță, înviere și dragoste, după a cărui audiție nu ai cum să pleci același acasă. Pe bună dreptate, căci Simfonia a II-a de Gustav Mahler dirijată de Vasily Petrenko în aprilie 2025 va rămâne cu siguranță unul dintre reperele fundamentale ale ultimei stagiuni orchestrale de la Ateneu în care am fost des răsfățați cu prezența unor nume importante din scena muzicală internațională.
credit foto Cătălina Filip
*
There are, even in the work of the same composer, musical pieces born out of an overflowing, unstoppable stream of inspiration—and others that demand time, context, determination, revisiting or rethinking, as if the composer’s inner world gradually unfolds, strip by strip, across an expanded space-time, until it crystallizes into the final form: a work finite in duration yet almost infinite in meaning. Gustav Mahler’s Symphony No. 2, Resurrection, is perhaps one of the most famous examples of this, with a genesis spanning approximately six years. The first movement was written quickly, the next two came after nearly four years marked by mourning, and finally, the inspiration drawn from Friedrich Gottlieb Klopstock’s poem Resurrection for the fifth movement—and the insertion of the Urlicht lied from Des Knaben Wunderhorn as the fourth—represent some of the most prolonged and profound searches in the Austrian composer’s creative path toward finding the “sound” that could balance his questions about the Universe, death, religion, and raw, unfiltered emotion.
On the evening of April 17, 2025, we witnessed one of the rare occasions in which a Romanian orchestra undertakes this challenging journey through Mahler’s Resurrection Symphony. The protagonists were musicians beloved worldwide and who need no introduction: conductor Vasily Petrenko, soprano Katerina Knezíková, and mezzo-soprano Roxana Constantinescu, joined by the George Enescu Philharmonic Orchestra and Choir—the latter prepared by Iosif Ion Prunner.
Vasily Petrenko has always had this ability to unravel the layers of a musical work with a mastery of gesture that, since his very early years, established the coordinates of the “old school” of conducting—where respect for the score dictates even the most personal emotional impulses one wishes to transmit. Right from the symphony’s opening—with that stirring theme of the cello and double bass, an unusual test of virtuosity for the low strings (beautifully rendered by the Philharmonic’s players)—and continuing with the secondary themes, each orchestral section was carefully highlighted, balanced, and shaped to allow the musical substance to emerge as faithfully as possible to Mahler’s intent.
I was delighted by the intense flute and piccolo solos, the dedication of the violins, and the warmth of the low strings. Mahler is such a masterful orchestrator that you might think the timbral layers would naturally stand out. Yet, due to the orchestra’s inherent massiveness, the temptation is for the ensemble to constantly overplay. Petrenko’s efforts focused on studying and shaping fine piano and pianissimo nuances, achieving ideal contrasts even within the sections less accustomed to such subtle variation (where, admittedly, intonation posed a challenge in reaching what Mahler wrote).
After the funeral march of the first movement, the gentle Ländler of the second, and the dramatic Scherzo of the third—which begins with a main motif from the first movement, transferred from double bass to timpani (a subtle Mahlerian link anchoring essential thematic references that return more clearly in the fifth)—the entire dynamic architecture converges in the sublime chorale of the fourth movement, Urlicht.
This was the moment where Petrenko and mezzo-soprano Roxana Constantinescu collaborated brilliantly, crafting an exceptional interpretation that unified the performance in a section that appears calm and soothing on the surface, yet is full of inner drama.
From the very first phrase—an ascending three-note motif in the low-mid register—Roxana Constantinescu’s voice guides us with a distinct, pure, and unforced timbre into a soundworld that evokes the atmosphere of a Protestant chorale. Her extensive experience with Bach repertoire is strongly felt here, though only on a conceptual level, not a stylistic one. Because what follows is quite the opposite: Roxana Constantinescu then blends her voice in a coloristic way, successively aligning with the timbres of the oboe, the violin, the brass— in the same time floating above them in an emotionally charged piano, at times dolce, at times dark, at others radiant, and always astonishingly resonant.
A refined intellectual of the voice with impeccable diction that conveys every word of the prayer to the angel, the mezzo-soprano impressed with the nuanced layering she brought to her performance. She found a poignant climax for the section, unfolding the emotional layers that Petrenko had previously laid bare in the orchestration—an exquisite collaboration between singer and conductor.
The Urlicht moment beautifully set the stage for the finale, where themes from earlier movements return, the famous Dies Irae motif emerges, and the offstage horn prepares both the mood and the sonic register of the second half—a tour de force, functioning as both memory aid and mounting tension, culminating in the choir’s glorious entry with Auferstehen.
For the soprano’s entrance, Mahler uses of a clever technique, weaving the voice seamlessly into the fabric of the female choral parts. With a beautiful, well-modulated voice, soprano Katerina Knezíková brought warmth and generosity throughout the fifth movement. Whether in solo, duet, or full choral passages, the vocal lines were among the concert’s greatest achievements—thanks, of course, to the conductor’s vision, which called for introspection, delicate nuance, and the creation of a sublime atmosphere that everyone on and off stage seemed to experience together.
The actual finale is grand, luminous, and liberating, and was met with great enthusiasm from the audience. A sweeping poem about death, hope, resurrection, and love—after listening to which, you simply cannot leave unchanged. Rightfully so, for Gustav Mahler’s Symphony No. 2, conducted by Vasily Petrenko in April 2025, will undoubtedly remain one of the key highlights of the latest orchestral season at the Romanian Athenaeum—where we’ve been frequently spoiled by the presence of some of the most important names in the international classical music scene.
