„Vreme, vremuri” – a rămâne suspendat între etajele vieții

Jenny Offil este scriitoare și profesor la Syracuse University of Charlotte, din Carolina de Nord. Cărțile sale figurează printre favoritele publicului cititor internațional, fiind prezente și pe listele scurte ale unor premii importante precum Premiul Folio, Premiul Literar Internațional de la Dublin. În 2020, scriitoarea americană publica romanul Weather, tradus anul acesta și în limba română de Mihnea Gafița, publicat la Editura Corint, în colecția Fiction, coordonată de Ana Antonescu.

Structura acestuia este departe de cea a unui roman clasic, ci se diferențiază prin compoziția fragmentară, neomogenă, asemenea gândurilor care ne trec și se amestecă zilnic în mintea fiecăruia dintre noi. Adnotări sau reflecții, lumea creată de Jenny Offil este o reconstrucție a lumilor noastre, cele aflate neîncetat pe repede înainte, prinși în zeci de treburi simultan, în graba finalizării unei sarcini doar pentru a o putea începe pe o alta. Cartea impune un ritm alert alternat cu unul profund, lent ca o melodie a lui Leonard Cohen după zbuciumul unui AC/DC. De asemenea, scrierea lui Jenny Offil este străbătută de numeroase întrebări retorice, scurte panseuri sau neliniști ale personajului principal, Lizzie, care, în realitate, sunt specifice realității tuturor sau multora dintre noi. Lizzie Benson este bibliotecară în New York, mamă și soție, protagonista narațiunii și vocea puternică a rândurilor devenite ecou pentru contemporaneitatea noastră. Viața acesteia este departe de a fi ideală, dimpotrivă, pe alocuri aceasta trăiește multe zile stăpânite de anxietate, de neliniște, sentimente nutrite față de propria sa existență, dar și față de societatea și societățile aflate parcă pe marginea prăpastiei. În mijlocul vârtejului, Lizzie trăiește și crize identitare, uneori prinsă la mijlocul dintre raportarea sa la cei din jur și raportarea lor la ea.

În ultima vreme, am observat că mă-mbrac precum tinerii din campus – dacă nu cumva ei se-mbracă la fel ca mine. Eu mă-mbrac astfel de multă vreme, dar, cum-necum, a revenit moda. Sunt destul de bătrână, de-acum, și-mi pun problema, din când în când, c-o să par caraghioasă dacă fac lucruri cu care nici măcar n-aș fi atras atenția, când eram ceva mai tânără.

Personajul feminin aduce în atenție superficialitatea relațiilor interumane, unele dintre ele ajungând defectuoase, inclusiv relația dintre părinți și copii, relația dintre soț și soție sau relațiile de prietenie. Se dorește o mamă implicată, mereu la curent cu tendințele generației din care face parte propriul său copil, deși există și momente grele, momente de neînțelegere. Presiunea socială apasă asupra copiilor și părinților, deopotrivă, schimbările vin în cascadă, timpul își schimbă valențele. O școală mare sau una mică, clasic sau modern, eșecul unui examen sau o reușită istovitoare, viața pe Pământ sau promisiunea unei fericiri perpetue pe Marte? Unde ajungi să te plasezi pe tine și pe copil, cum îi mai poți explica profunzimea într-o metamorfoză continuă?

După câteva zile, am țipat la el, fiindcă-și pierduse cutia de gustări cea nouă, la care s-a întors către mine și-a întrebat: – Ești sigură că tu ești mama mea? Câteodată, nu pari să fii o persoană prea bună. Era doar un copil, așa că am lăsat de la mine și n-am zis nimic. Iar acum, la niște ani distanță, probabil că mă gândesc la ce mi-a spus atunci… știu și eu? – câte o dată sau de două ori pe zi.

Soțul lui Lizzie, Ben, este mai degrabă adeptul vremurilor de dinaintea iureșului, după cum declară propria soție între el și lucrurile moderne e-o relație complicată. Ben are un doctorat în limbi clasice, dar piața muncii l-a obligat să învețe programare. Cine mai are nevoie de clasicisme când totul se transformă, când timpul râvnește spre o viteză din ce în ce mai amețitoare? Astfel, se naște dualismul nostru, al existenței noastre. Ziua creează aplicații educaționale, seara Ben îi citește pe presocratici cu ritmul și metoda celui care și-a dedicat tinerețea unui doctorat într-un domeniu a cărui utilitate nu mai este văzută de lumea de azi. Lentoarea lui Ben se poziționează de multe ori în antiteză cu ritmul lui Lizzie și al timpului, în general. Relațiile cu mama și fratele său devin complicate pentru Lizzie tocmai din cauza lipsei de timp. Trăiește mereu sub imperiul învinuirii că-n tot acest timp îi neglijez pe oamenii cu care trăiesc. O vină generală. I se cer momente pe care nu le are, pe care nu și le găsește și apoi apare regretul, regretul de a pierde clipe ireversibile.

Principala mea decizie proastă este că-mi petrec prea mult timp călătorind sau făcând-o pe psihoterapeuta, ceea ce nu sunt, și că-n tot acest timp îi neglijez pe oamenii cu care trăiesc. În ultima vreme, pe mama, cu care vorbesc la telefon în fiecare seară.

Din plan personal, problemele sunt externalizate la nivel global. Problema imigrației, devierile climatice, protejarea naturii și a viețuitoarelor, toate acestea sunt subiecte de bază abordate de Sylvia, fosta profesoară a lui Lizzie pentru care aceasta lucrează. Administrează un podcast despre dificultățile imediate cu care ne confruntăm la nivel mondial, o formă de dialog social, oamenii putând să îi adreseze întrebări, neliniști. De asemenea, susține conferințe, multe dintre ele cu adevărat istovitoare. Un fel de luptă cu morile de vânt, așa cum le percep amândouă, uneori. De pildă, una dintre întrebările primite este: Care sunt cele mai bune metode prin care aș putea să-mi pregătesc mai ales copiii pentru haosul care urmează? Răspunsul nu poate fi decât unul parțial, vag, nimeni nu deține rețeta perfectă a stăpânirii haosului. Îi poți învăța să cârpească, să cultive pământul, să construiască. Totuși, tehnicile de calmare a unei minți înfricoșate ar putea fi cele mai folositoare. În final, fiecare se rătăcește în propria poveste, supraviețuiește cum poate și învață, fiecare se retrage în propria singurătate eu sunt aici, iar voi sunteți acolo. Sentimentul sfârșitului iminent rămâne sfâșietor, paralizant. Lumea continuă să se sfârșească.

Citind cartea lui Jenny Offil, cititorul se trezește în fața propriei realități. Mai mult sau mai puțin conștientizate. Realitatea și metafora se joacă ghiduș, tragicul și ludicul se completează, ieșirea din tipare capătă o identitate puternică. Vreme, vremuri este tabloul zilelor noastre, al celor anxioase sau liniștite, al răului și binelui din fiecare.

Vreme, vremuri de Jenny Offil