Când spun Selma Lagerlöf, mă gândesc la Nils Holgersson și prietenele sale, gâștele, îmi amintesc cartea pe care nu am reușit niciodată să o termin, dar niciodată nu e prea târziu. Și acum, după ce am citit acest minunat roman al scriitoarei suedeze, îmi dau seama ce am pierdut. Mi-e greu să-mi adun ideile și probabil voi scrie urmându-mi emoțiile de moment, pentru că, în fond, acesta cred că este unul dintre punctele forte ale cărții – emoția pe care reușește să o trezească în sufletul cititorului. Iar spre sfârșit, mărturisesc că mi-a adus lacrimi în ochi, ceea ce nu mi se întâmplă foarte des. Sub titlul acesta care te duce cu gândul la meleagurile însorite ale Portugaliei se ascunde o poveste plină de tâlc din ținuturile aspre ale Suediei, o poveste despre părinți și copii, dar mai cu seamă despre iubirea fără de capăt care formează legătura dintre ei. Cuvintele îmi zboară prin fața ochilor, se învârt în vârtejul emoțiilor și eu încerc să le prind, să le aștern cumva într-o ordine. Știu că n-aș spune mare lucru dacă m-aș referi în câteva cuvinte la subiectul cărții – iubirea unui tată pentru fiica lui. Prea simplu, prea puțin în comparație cu buchetul de trăiri așternute pe hârtie.

Într-un sat din Suedia, cândva înainte de Primul război mondial, se naște o fetiță – părinții îi sunt săraci și trecuți de prima tinerețe. În chiar ziua nașterii, pe care, mai târziu, tatăl avea să o povestească de câte ori a avut ocazia, ceva se întâmplă în sufletul lui Jan din Skrolycka. Stări contradictorii îl copleșesc, copilul ce urmează să vină pe lume îi umple sufletul de ostilitate și temeri, accentuate de lunga așteptare în frig și în ploaie. Peste toate planează certitudinea că viața are să i se schimbe. Și i se schimbă, într-adevăr, dar într-un mod pe care nici nu putea să și-l închipuie și care este atât de greu de pus în cuvinte. Totuși, autoarea reușește să redea cu precizie transformarea sufletească a lui Jan din clipa în care primește în brațe copilașul nou-născut. O parte consistentă a romanului o ocupă descrierea relației tată-fiică, trecând prin momentele importante ale vieții, de la găsirea numelui potrivit, până la momentul în care fetița, Klara Gulla, devine o domnișoară sclipitoare, mult prea frumoasă pentru rangul său umil și pentru mediul sărăcăcios din care provine.

„Jan se pomeni ținând în mâini ceva cald și moale, învelit într-un șal mare, astfel încât să-i poată vedea copilului fețișoara zbârcită și mânuțele ofilite. Stătea înțepenit și nu pricepea deloc ce așteptau femeile alea de la el, sau ce trebuia să facă cu ce-i pusese în brațe moașa, când, deodată, simți cum îl trece un fior și cum amândoi, și el, și copilul, se cutremurară. Nu venise de la femeile din odaie, și nu știa dacă pornise de la fetiță spre el sau de la el spre fetiță.

Imediat după aceea, începu să-i bată inima cum nu-i mai bătuse niciodată de când se știa el pe lume, și în clipa următoare nu mai era nici degerat, nici trist sau necăjit, nici supărat. Se simțea cât se poate de bine. Singurul lucru care-l neliniștea erau bătăile puternice din piept, nu înțelegea de unde i se trăgeau, fiindcă nici nu dansase, nici nu alergase și nici nu urcase vreun munte.” (pag. 11)

Sentimentele și legătura specială ce se consolidează pe măsura trecerii anilor sunt cele care îi marchează ireversibil sufletul lui Jan, țăranul aparent naiv și neștiutor, care-și duce traiul simplu de când se știe pe pământurile stapânilor din Falla, trudind pentru bucata de pâine și pentru liniștea colibei sale. De când s-a născut Klara Gulla, Jan are cu ce se mândri, nimeni nu o întrece în istețime pe odrasla sa cu care pare că poate comunica și fără vorbe, atât de legați sunt unul de celălalt. Dar va veni o vreme când Klara Gulla va fi nevoită să plece la oraș să adune bani ca să împiedice pierderea colibei părinților săi. Despărțirea aceasta îl aruncă pe Jan în brațele ocrotitoare ale nebuniei, care îl ajută să treacă mai ușor peste durerea din suflet. Nemaiprimind vești de la fetița sa, Jan își închipuie că aceasta a ajuns împărăteasă a Portugaliei și, prin urmare, nici el nu mai poate fi un om de rând – devine împăratul Portugaliei și-și poartă plin de aplomb bastonul și cascheta ce stau ca mărturie a rangului înalt pe care l-a dobândit. Pe vremea aceea, oamenii din sate trăiau într-o relativă izolare, întreținută de drumurile anevoios de străbătut și de sărăcia în care își duceau zilele. Lumea din afara parohiei lor părea ceva îndepărtat, ce putea fi văzut de undeva din vârful muntelui, inaccesibil oamenilor de rând, fascinant prin formele sale ce se profilau la orizont.

„Dar ce i se frânse în clipa când pricepuse că fetița lui nu din iubire era gata să le salveze coliba, ci pentru că tânjea să plece de la ei în lumea largă, asta nu voi să spună.” (pag. 78)

Tentația lumii de dincolo de granițele satului este imensă pentru Klara Gulla și ea se rătăcește în vâltoarea acesteia, abandonându-și părinții, ceea ce nici prin cap nu i-ar fi trecut cuiva care a urmărit de-a lungul anilor relația strânsă dintre ea și tată. Cu un minunat talent de a povesti, Selma Lagerlöf redă pe de o parte, atmosfera stranie a ținuturilor nordice, bântuită de superstiții specifice și inedite și, pe de altă parte, drama bătrânului tată, în principal, și pe ale celorlalți locuitori, în plan secundar. Practic, ea reușește să dezvăluie pas cu pas instalarea acelei aparente nebunii în care Jan se cufundă ca în unicul refugiu posibil din calea durerii de nepotolit, plin de speranțe a căror deșertăciune pare că nu o vede. Și face asta din perspectiva lui, ca și cum ar fi pătruns în mintea copleșită de gânduri, unele de-a dreptul naive.

„Dar, dacă sfârșitul lumii era atât de aproape că nu mai putea spera să primească vești de la Klara Gulla, și cu atât mai puțin s-o vadă, atunci nu avea decât o singură rugăminte: să afle și el cu ce-o supărase atât de tare, ca să-și poată ispăși acel păcat înainte de a se termina cu tot ce însemna viața pământească.” (pag. 180)

Dar iată că și această poveste are un deznodământ, unul care se conturează treptat, cutremurând pe cel care citește și se lasă pătruns de întregile sale semnificații. Multe sunt lecțiile pe care un om le poate primi citind această cărticică. Și multe sunt emoțiile ce dau năvală.

„Împăratul Portugaliei” se așază în raftul cărților pe care simt o dorință imperioasă de-a le recomanda și altora, de a le face mai cunoscute decât sunt. La Editura Humanitas, această carte a apărut prima oară, din ce știu eu,  în 2012. Reeditarea sa după doar 5 ani este un argument în plus pentru valoarea literară și, dacă este să mă întrebați pe mine, și pentru impactul asupra cititorilor, mai cu seamă asupra celor dotați cu o sensibilitate specială în perceperea unei cărți. Pentru că acest roman este în primul rând despre iubire – iubirea pură și fără de margini pe care doar un părinte o poate simți.

imparatul-portugaliei_1_fullsizeEditura: Humanitas

Traducerea: Liliana Donose Samuelsson

Anul apariției: 2017

Nr. de pagini: 224

ISBN: 978-973-50-3763-5

Cartea este disponibilă pe elefant.ro, Libris.ro sau pe site-ul editurii.

Share.

About Author

Avatar photo

Citesc de multă vreme, de pe la 4 ani, încât mă simt ca și cum aș fi citit dintotdeauna​. Dar la modul serios și intensiv citesc de 7 ani încoace și tot de atunci îmi împărtășesc impresiile despre cărțile citite pe blogul personal. Pasiunea mea a evoluat încet, dar sigur, printre cărți, printre multe cărți. Citesc cu drag ficțiune de bună calitate, biografii, memorii, cărți istorice și sunt profund marcată de prejudecăți când vine vorba despre anumite genuri la modă.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura