Scriitori la poliție (volum coordonat de Robert Șerban)

Și scriitorii dau cu subsemnatul, nu-i așa?

Din volumul „Scriitori la poliție”, coordonat de Robert Șerban (Editura Polirom, Iași, 2016), aflăm că lucrurile stau întocmai precum în titlul de mai sus. Scriitorii sunt (și ei) oameni, la urma urmei, doar că „întâlnirile de gradul III” din viața lor iau forma unor povești „cu haz și cu tâlc”, după cum consemnează Robert șerban într-un savuros „Cuvânt înainte”. Întâlnirile unui scriitor cu poliția pot reprezenta, spune el, „un moment brav, de glorie personală, ori un mare bluf”. Indiferent unde se înscrie un astfel de moment, el rămâne miezul unei istorii subiective, relatate cu grație și umor, peste timp.

Robert Șerban invită, așadar, 34 de scriitori din generații diferite și îi roagă „să dea cu subsemnatul despre întâlnirile lor cu poliția”, evocând el însuși un astfel de „eveniment”, în interiorul căruia te simți mai degrabă un elev prins cu lecția neînvățată decât un scriitor cunoscut și apreciat ca atare.

Ideea acestui deconectant volum i-a venit, după cum el însuși mărturisește, în urma unei postări pe Facebook a poetului Radu Vancu, o pățanie cu haz, inclusă ulterior în volumul de față. Un alt imbold l-a constituit o amintire despre Nichita Stănescu, de prin 1970, când poetul, chemat în capitala Banatului, a dat nas în nas cu un milițian „care l-a chestionat cum îl cheamă” și care i-a cerut rapid, fără formalisme, „actele la control”. În buletin, Nichita avea o sută de mărci germane, un delict grav la vremea respectivă, pentru care puteai ajunge chiar la închisoare (deținere ilegală de valută). Norocul lui a fost acela că l-a recunoscut ca atare comandantul Miliției Timiș, oleacă scriitor și el, Tamaș, ceea ce-i prilejuiește lui Nichita o replică pe măsură: „Pentru Tamaș, aresta-m-aș!”…

Cartea este structurată în șase secțiuni, după natura contravenției și, evident, după reacția… contravenientului: „Trageri pe dreapta”, „Actele la control”, „Șase! Miliția!”, „Și cam ce-ar mai fi de declarat?”, „Mâinile sus! Nu mișcă nimeni!” și „În slujba cetățeanului”.

Din relatările post-festum ale împricinaților înțelegi că n-ai cum, într-o viață de om, fie și de scriitor, să nu dai nas în nas cu… omul în uniformă. Că e de la rutieră, că e de la cadre, de la Secu, nu-l poți evita și pace! Astfel, după ce eludează „atacurile” unui instructor auto libidinos, Lavinia Braniște se trezește, în ziua examenului pentru permis, lângă un polițai arogant, căruia nu i-a dat cuvenita șpagă și care, firesc, nu-i iartă ezitarea în trafic și o pică apoteotic (Permisul). Nici Florin Lăzărescu nu scapă fără amendă pentru lipsa permisului și a buletinului, haioasă fiind încredințarea sa că se poate identifica în fața polițaiului dacă îi arată numele său pe coperta romanului „Amorțire”. Doar că numele… este scris în chineză! (La ce te gândești?) Adrian G. Romila află, pe pielea sa, ce înseamnă glumele rutieriștilor pe seama profesiei sale: „Ooo, domn profesor, să fim atenți cum scriem procesul-verbal, să nu facem greșeli de gramatică, nu?” (pag. 20, Geamuri aburite).

Tot în prima secțiune a cărții, coordonatorul acesteia, Robert Șerban, se așază pe scaunul protagonistului prins cu ocaua mică: prin 2007, în drum spre Gaudeamus, cu duba Editurii Brumar burdușită de cărți, a executat o depășire pe linie continuă, nervos pe un șofer de camion, urmarea inevitabilă fiind… tragerea pe dreapta, procesul-verbal, șpaga în cărți… „pentru copii, știți…”, scăpând finalmente cu o amendă „și nu cu suspendarea permisului” care, potrivit polițaiului, „îl lăsa scriitor” pentru vreo 90 de zile (Drumul spre rai e pavat cu cele mai bune cărți). Prima secțiune se încheie haios, cu cele 9 întâlniri ale Simonei Tache cu poliția (texte tip pastilă, extrem de comice și de tonice, în care este schițat portretul șoferiței ghinioniste).

Absolut savuroase se dovedesc a fi și textele din celelalte secțiuni ale cărții, în care scriitorii decupează un moment dintr-o întâlnire sau dintr-o întâmplare petrecută recent sau cu mult timp în urmă, cum ar fi, de pildă, „Ne pupam, să trăiți!”, textul lui Radu Paraschivescu, dedicat unui locotenent de miliție din Constanța: adolescent fiind, împreună cu alți doi băieți și trei fete, autorul se afla la mare, într-un hotel cu piscină, de unde sunt săltați, goi și fără acte, duși la interogatoriu și acuzați că plănuiau să treacă granița. Replica „Ne pupam, să trăiți!” dezamorsează situația prin firescul ei, prin sinceritatea dezarmantă a unui puștan înfricoșat de ideea închisorii. Tot o amintire de tinerețe este evocată, cu umor și nostalgie, și în textul Norei Iuga, Desăvârșitul nas de pușcăriaș al lui Caraion (pag. 45-49), de pe vremea în care cunoscuta scriitoare era profesoară de liceu, care este „săltată” de oamenii în uniformă într-o noapte, în timp ce se plimba cu un student medicinist, acuzată de prostituție, supusă unui umilitor control ginecologic și unor vulgarități grosiere de genul „Cum fu, doamna profesoară/ Să ți-o tragă puștiu-n gară?!” Semnează texte, pe care le recomand cu drag, scriitori precum Florin Iaru, Viorel Marineasa, Ioan T. Morar, Ruxandra Cesereanu, Veronica D. Niculescu, Ioana Nicolaie, Simona Sora, Lavinia Bălulescu, Ștefan Manasia, un cristian, Radu Sergiu Ruba, Doina Ruști, Vasile Leac, Ioan Groșan etc.

Observăm, de altfel, că atitudinea celor rugați să colaboreze la structurarea acestei cărți este simțitor diferită în momentul în care textele se coagulează din amintiri, dezamăgiri sau mici răzbunări tardive: bărbații sunt mai detașați, (auto)ironici, preocupați să creeze impresia că relația lor cu poliția este pur accidentală, în timp ce femeile își pigmentează evocarea cu tușe afectiv-lirice, ușor resentimentare la adresa unei evidente discriminări pe criterii de sex, valabilă probabil și actualmente în cazul organelor de ordine. Nu înseamnă, totuși, că scriitoarele din acest volum colectiv nu au simțul umorului, dimpotrivă. Pare doar că întâlnirile cu poliția au lăsat altfel de urme. Totodată, dacă bărbații sunt, aproape fără excepție, de-a dreptul speriați de amenzi, interogatorii, ridicarea temporară a permisului, femeile manifestă un jemanfișism evident în acest sens, renunțând chiar la ideea de a fi șoferițe; de asemenea, ele știu să-și clameze și să-și apere drepturile, în ciuda unor acuzații denigratoare sau a amenințărilor proferate în cazul neconformării. Ca și la dentist, se vede treaba, bărbatul-scriitor față-n față cu… organul, nu este decât un puști speriat, capabil de „n” compromisuri pentru a scăpa basma curată!

Milițianul, polițistul, cu grade sau fără, de la Rutieră, de la Moravuri sau de la Evidența Populației, este un personaj memorabil în această carte pe care o poți parcurge cu sentimentul reconfortant că, iată, și scriitorii sunt, se vede treaba, niște bieți cetățeni „trași pe dreapta” măcar din când în când. Pentru infracțiuni benigne…..

Scriitori la poliție (volum coordonat de Robert șerban)

Editura: Polirom