Cu toţii avem amintiri mai mult sau mai puţin plăcute despre întîlniri cu oamenii în uniformă, dar cele mai frumoase poveşti despre poliţişti vin, cu siguranţă, de la scriitori. Momente comice sau de-a dreptul tragice, ieşiri ingenioase din situaţii critice sau autodenunţuri involuntare, pe toate le găsiţi în Scriitori la poliţie, o carte care reuneşte declaraţii pe proprie răspundere ale oamenilor de litere despre ciocnirile lor cu oamenii legii.
„Am auzit, de-a lungul timpului, multe poveşti născute din intersecţia scriitorilor cu oamenii legii, spuse de primii. Majoritatea cu haz. Toate cu tîlc. De ce n-ar sta o parte dintre ele într-o carte? De ce să nu aflăm noi cum relaţionează cele două categorii sociale cînd au contact una cu alta? Aşa că am invitat scriitori din generaţii diferite să dea cu subsemnatul despre întîlnirile lor cu poliţia. Sau cu miliţia. Şi au făcut-o. Nu ştiu dacă doamnele autoare şi domnii autori din această carte chiar au păţit ceea ce povestesc ori se joacă niţel cu imaginaţia. Domniile lor se jură că totul e întocmai cum scrie aici. Eu, unul, îi cred. Şi, oricum, atît timp cît există poliţie care să stabilească ce este şi ce nu este adevărat, nouă, celorlalţi, nu ne rămîne decît să stăm liniştiţi la locurile noastre. Şi să facem un lucru brav: să citim.” (Robert Şerban)
Din cuprins:
Lavinia Bălulescu • Lavinia Branişte • Ruxandra Cesereanu • Andrei Crăciun • Oxana Silviu Dachin • Péter Demény • Sorin Gherguţ • Ioan Groşan • Florin Iaru • Nora Iuga • Florin Lăzărescu • V. Leac • Ştefan Manasia • Viorel Marineasa • Ioan T. Morar • Bogdan Munteanu • Ioana Nicolaie • Veronica D. Niculescu • Radu Paraschivescu • Bogdan O. Popescu • Alexandru Potcoavă • Daniela Raţiu • Adrian G. Romila • Radu Sergiu Ruba • Doina Ruşti • Ana Maria Sandu • Simona Sora • Moni Stănilă • Robert Şerban • Pavel Şuşară • Simona Tache • Marcel Tolcea • un cristian • Mihail Vakulovski • Radu Vancu
Robert Şerban este scriitor şi jurnalist. Realizator şi moderator al emisiunii de televiziune „Piper pe limbă” (TVR Timişoara), redactor al revistei Orizont, editorialist al publicaţiei Banatul Azi. A publicat mai multe cărţi: Fireşte că exagerez (poezie, 1994, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România), Odyssex (poezie, 1996), Piper pe limbă (interviuri, 1999, Premiul Filialei Timişoara a USR), Pe urmele marelui fluviu (coautor, poezie, 2002), Timişoara în trei prieteni (coautor, poezie, 2003), A cincea roată (interviuri, 2004, Premiul Filialei Timişoara a USR), Barzaconii (proză, 2005), Cinema la mine-acasă (poezie, 2006, Premiul revistei Observator cultural şi Premiul Filialei Timişoara a USR), Athénée Palace Hotel (coautor, teatru, 2007), Ochiul cu streaşină (publicistică, 2007), O căruţă încărcată cu nimic (coautor, poezie, 2008), Moartea parafină (poezie, 2010, Premiul revistei Luceafărul de dimineaţă şi Premiul Filialei Timişoara a USR), Naraţiunea de a fi. Robert Şerban în dialog cu Şerban Foarţă (2013), Gura păcătosului. Dialog cu Valeriu Armeanu (2014), Timişoara. [20] Artişti ai Generaţiei ’80 (critică de artă, 2015), Livius Ciocârlie. Mai degrabă îmi vine să rîd. Dialoguri de Robert Şerban (2015), Puţin sub linie (poezie, 2015, Premiul Radio România Cultural), Vorbesc în gînd, cu voce tare. Dialoguri cu un cristian (2016). Poemele i-au fost traduse în germană, sîrbă, polonă, cehă, engleză, spaniolă, franceză, italiană, olandeză, idiş, maghiară, norvegiană, suedeză, arabă, ucraineană, macedoneană şi au apărut în antologii şi publicaţii din România şi din străinătate.
Ne pupam, să trăiţi
Radu Paraschivescu
După vreo zece minute, Leni iese la fel cum a intrat şi se duce la locul ei. Nu i se citeşte nimic pe faţă. Se uită la mine şi nici nu zâmbeşte, nici nu se strâmbă. Dacă încearcă să-mi transmită un mesaj, strică orzul pe gâşte. Sunt nervos, asud porceşte şi… mi-e frică. Mă văd exmatriculat, închis, dus cine ştie pe unde şi uitat acolo trei-patru ani. Uite cum ţi se face viaţa ţăndări dintr-o prostie. Mare jigodie eşti, Iuri Vladimirovici. Kaghebist până-n ultima clipă. Nu puteai să mai trăieşti un an?
— Hai, mânzule, ţi-a venit rândul, zice tablagiul rotund la faţă. Fă paşi.
Bat respectuos, ca să arăt că am cei şapte ani de acasă. Aud mârâitul dinăuntru ceva mai tare decât când intrase Leni şi-mi iau ce mi-a rămas din inimă în dinţi. Deschid uşa şi nimeresc într-o cameră mult mai mică, în care mi se pare chiar mai cald decât în sala unde a rămas restul găştii.
— Ăăă… bună seara, îngaim precaut.
Cheliosul de la birou ridică spre mine nişte ochi apoşi, în contrast cu privirea revoluţionară a Tovarăşului atârnat pe perete, care pare să evalueze situaţia din rama tabloului. Are cravata cu blacheuri şi i se vede doar urechea dreaptă – dovada de neşters că e într-o ureche.
— Poate vrei să spui „să trăiţi”, hârâie cheliosul, pe epoleţii căruia văd cele două steluţe de locotenent. Iar seară nu mai e de vreo cinci ore. Acuşi cântă cocoşii.
— Da, să trăiţi, îngân mecanic, neştiind ce altceva să spun.
— Vorbeşti doar când te-ntreb.
— Înţeles, să trăiţi.
Se uită la mine cu un fel de silă proletară. Pe urmă ia o foaie dintr-un teanc de la marginea biroului, pune un pix pe ea, se ridică de la masă şi-mi face semn să mă aşez în locul lui. Mă duc la birou aproape înotând prin propria transpiraţie.
— Vrei să deschid un geam? întreabă locotenentul.
— Da, să trăiţi, bâigui leşinat.
— Deschizi la mă-ta acasă, glăsuieşte el, mândru de poantă.
Aşa, pune mâna pe pix şi scrie acolo, cu nume şi pronume: „Subsemnatu’ – şi treci cum te cheamă – declar prin prezenta că în noaptea zilei de joi, 10 septembrie, împreună cu un grup de unsprezece indivizi şi individe, am încercat să trec fraudulos frontiera de stat, contravenind în acest sens legilor în vigoare, respectiv Legii numărul 53 din 24 februarie 1948 privind măsurile de siguranţă în zonele de frontieră”. Ştii ce zice legea aia, căţel?
— N… nu ştiu, să trăiţi.
— Zice aşa legea aia: „Persoana care intră sau iese din ţară prin alte locuri decât cele destinate trecerii călătorilor, sau chiar prin acestea, dar pe ascuns, comite delictul de trecere frauduloasă a frontierei, care se pedepseşte cu închisoare corecţională de la trei la zece ani şi amendă de la 4.000 la 40.000 de lei”. Să nu-mi spui că ai 40.000 de lei de cheltuială, că nu te cred.
— N-am, să trăiţi.
— Bulău scrie pe tine, pisoi.
Cocoş, mânz, căţel, pisoi. Se vede treaba că am o identitate zoologică schimbătoare în ochii miliţiei dobrogene, dar nu asta mă preocupă. Mă gândesc în schimb că, dacă sunt „individ”, aşa cum sunt pus să scriu în declaraţie, e de rău. Etica socialistă împarte omenirea în două: „cetăţeni”, adică oamenii care duc la miliţie portofelele găsite pe stradă („şi sunăm la numărul de telefon 22.22.22”), şi „indivizi”, respectiv briganzii de rit urban sau rural care fură din averea statului. Se vede treaba că mozolul nocturn e o faptă reprobabilă mai cu seamă când asupra ei planează bănuiala fugii din ţară. Cât despre „vigoare”, iată un cuvânt care-mi sună în cap ca tobele lui Cozy Powell, fiindcă miliţianul mă întrerupsese din asalt tocmai când mi-era lumea mai dragă şi dânsa mai nebleagă. Dar e bine că semnalul de alarmă care-mi răsună în tărtăcuţă mă despoaie de teamă.
— Aoleu, păi nu asta făceam, să trăiţi.
— Ce nu făceaţi?
— Nu treceam graniţa.
— Da’ ce făceaţi, bă?
— Ne pupam, să trăiţi.
Locotenentul se uită la mine câteva clipe cu ochii ăia care parcă i se scurg din orbite şi pe urmă râde scurt.
— Cum ai zis?
— Ordonaţi?
— Mai zi o dată ce-ai spus înainte.
— „Ne pupam, să trăiţi”?
Cheliosul râde din nou. Şi râde. Şi râde. Şi-l văd că se roşeşte la faţă şi râde mai departe. Şi mă uit la el ca lovit cu leuca. Şi el îi dă înainte cu râsul. Mă întreb dacă se-aude în sala de aşteptare. Ce naiba or crede ceilalţi?
— Sunteţi studenţi? întreabă el după ce se opreşte într-un târziu din hăhăială, ridicându-şi capul sub privirile aspre ale Tovarăşului din tablou.
— Da, să trăiţi.
— La ce?
— La Filologie, să trăiţi.
Locotenentul o dă iar pe râs. Mai trage o porţie şi pe urmă îşi scoate şi el o batistă cu care se şterge. Batista e albă şi arată aproape nefolosită. Parcă îmi face în ciudă. Tare-aş vrea să-l întreb de ce râde, dar mă tem să nu stric momentul. Nu mi-ar plăcea să treacă înapoi la seriozitatea aia încruntată şi hârâită.
— Bă, fii atent, îmi zice el după ce se potoleşte, dac-o ajunge vreunu’ din voi scriitor, tu sau altu’, nu contează, să scrieţi, bă, o povestire la care chiar aşa să-i ziceţi: „Ne pupam, să trăiţi”.
— Am înţeles. O să scriem, să trăiţi.
