Rănit într-o ambuscadă, Toma părăseşte Baza de Operaţiuni Speciale FOB Tagab-Kutschbach, Afganistan, unde a fost detaşat alături de Forţele Speciale din 2009, şi se întoarce în Celei, satul de baştină. Peste cîteva luni e decorat de preşedintele Traian Băsescu, însă statutul de erou în lupta împotriva terorismului îl resimte incongruent cu situaţia personală – nevasta lui între timp s-a încurcat cu un poliţist şi se hotărăşte să plece cu el în Italia, amintirea prietenului său care a murit pe front îl urmăreşte pretutindeni, satul e cuprins de paralizie. Simpto-mele de PTSD îşi fac loc progresiv în viaţa lui Toma. Singurii oameni cu care reuşeşte să se conecteze cu adevărat acum sînt băieţelul lui de şapte ani, un ţigan cu care a stat în bancă în şcoala generală şi văduva prietenului său, cu care începe o relaţie pur sexuală. Flashbackuri din zona de conflict armat se inserează în viaţa de zi cu zi, alături de antidotul lor – memoria copilăriei. Prima parte din Trilogia H, Schije este un roman despre violenţă, conştiinţă, masculinitate, memorie şi timp. Este un roman despre clişee instituţionalizate, psihologia maselor, dizolvarea identităţii personale. Şi despre supravieţuire.
Ioana Baetica Morpurgo s-a născut în 1980. A absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti, apoi masteratul de Antropologie Culturală SNSPA. A fost cercetător pe tema culturii tranziţiei în România postcomunistă la Universitatea Exeter, Marea Britanie, unde a şi predat un seminar de „Societăţi Contemporane”. A publicat articole pe teme literare şi socioculturale în reviste precum Romȃnia literară, Dilema Veche, Academia Caţavencu, Observator cultural, New Internationalist, Contemporary Review, Lichtungen, Buchkultur etc. A contribuit cu eseuri şi proză scurtă la diverse antologii – Cartea cu bunici (2007), The Review of Contemporary Fiction (2010), Erotographos 50+1 (2010), Best of: Proză scurtă a anilor 2000 (2013), Poveşti cu scriitoare şi mămici (2014), 10 000 de semne (ICR, 2017). Prima ei carte, Fişă de înregistrare (Polirom, 2004), a fost selectată pentru premiul de debut al României literare. Romanul său Imigranţii (Polirom, 2011) a fost premiat cu bursa de creative writing Kulturkontakt – Viena. Proza sa a fost tradusă în spaniolă, engleză, sîrbă, albaneză, germană şi italiană. Ȋn 2016, într-o tentativă (ratată) de a deraia trenul Brexit din Marea Britanie, a organizat o serie de conferinţe şi dezbateri pe tema Europei – spirit comun. Din 2004 trăieşte în sudul Angliei, unde scrie, cîntă la pian, înoată în ocean şi coordonează un proiect de hedonism al ideilor – Lectures on Everything.
-fragment-
— Cine-i?
A bătut cineva la uşă. Amalia tresare, îşi strânge pătura peste ea şi priveşte concentrată spre uşă. Iarăşi bate. Se desfăşoară într-un final din pătură şi-şi târşâie picioarele încălţate-n ciorapi groşi de lână (ai lui Cristi, de fapt, croşetaţi de soacră) spre antreu.
— Ce-i cu tine la ora asta? Dar deja s-a dat în lături, cu tot cu întrebare, ca să-i facă loc să intre, aducând cu el un val de aer rece de-afară.
— Hai mai repede, că intră viscolul. Toma îşi scutură bocancii pe preş.
— Am venit să te văd. Nu trebuie să vorbim dacă nu vrei. Sper că nu te deranjez.
— Ai venit să mă controlezi. Să vezi dacă n-am mai înghiţit iar un pumn de somnifere ca acum trei săptămâni.
— Mi-a intrat apă-n bocanci, răspunde Toma, fără legătură, mai mult pentru sine, ca o tentativă firavă de-a se agăţa de ceva concret, ceva imediat şi palpabil.
Are nevoie de asta, fiindcă nimic altceva nu-i e clar în minte. Nici de ce paşii l-au purtat spre Amalia în seara asta, nici ce-are să-i spună, nici ce aşteaptă de la ea. Şi-ar dori să poată sta cu ea acolo, pe canapea, să se uite amândoi la televizor, fără să vorbească. Să bea ceva în tăcere şi-n întuneric, ca înainte, doar cu luminile intermitente ale ecranului zugrăvind umbre indescifrabile pe pereţi şi pe feţele lor.
— Ai venit ca să-ţi mulţumesc că m-ai salvat.
— Am alergat prin ogradă după ghinsac să-l prind să-l dau la culcuş. Mi-a intrat zăpada la bocanci.
— Păi să ţi-i scoţi. Pune-i aicea, după sobă, să se usce. Nici ea nu-şi dă seama de ce i se pare atât de normal ca Toma să vină s-o vadă la ora asta, aşa, din senin. Parcă l-ar fi aşteptat fără să ştie. De dimineaţă, de cum s-a trezit şi s-a dat jos din pat, a simţit podeaua rece sub tălpile goale, a tras perdelele şi-a văzut zăpada de-afară – de-atunci trebuie că l-a aşteptat.
Toma nu se clinteşte din loc.
Cu o mişcare bruscă, Amalia şi-a luat haina din cuier şi şi-a tras cizmele de cauciuc peste şosetele lui Cristi.
— Hai cu mine să-ţi arăt ceva.
Asta era… Acuma şi-a dat şi ea seama. Are să-i spună ceva lui Toma. Dar n-o s-o facă deocamdată. Va aştepta să vină dimineaţa. Anumite lucruri nu se pot spune decât pe lumină.
— Hai, vino – şi-l trage de braţ.
Toma îşi înfundă mâinile în două dintre multele buzunare ale pantalonilor şi o priveşte drept în ochi. Spaţiul, care în momente ca ăsta e şi timp, se contractă între ei şi devine alunecos.
Pornesc cu lanterna prin zăpada proaspăt căzută. Corpurile nu li se ating. Teritorii cu graniţă.
— Parcă n-a fost niciodată mai frig ca acuma, zice unul dintre ei.
La gardul de lemn, care desparte curtea mare de grădină şi care stă aşa, aplecat de-o parte, gata să cadă, încă din octombrie, de când a bătut vântul acela puternic de-a luat pe sus acoperişul lui Ciolan – Amalia îndreaptă fasciculul de lumină în direcţia de unde au venit. În spatele lor – urme. În faţă – nimic. Atât. O constatare care, în orice altă circumstanţă, ar fi fost banală acum i se pare Amaliei de o profunzime excepţională.
— Mai ştii când făceam cazemate din nămeţi? o întreabă Toma din întuneric şi o clipă vede doar cum îi iese aburul din gură şi se pierde în ger.
Are obrajii nebărbieriţi. Amalia întinde palma prin noapte şi-i mângâie. Nu-i răspunde. Dar îşi aminteşte. Adunau grămezi uriaşe de zăpadă şi-apoi săpau văgăuni adânci în ele, tuneluri prin care se târau pe burtă ca să ajungă dintr-o cazemată într-alta. Când venea vremea prânzului şi începeau să le chiorăie maţele, se duceau pe la casele lor şi se-ntorceau care cu ce-a apucat să ia : câte-o pită caldă, câte-un ou fiert, o gutuie, un capăt de cârnat, două-trei linguri de zahăr împăturite într-un şerveţel. Şi împărţeau totul. În zăpadă.
În zăpadă a sărutat-o Toma pentru prima oară. Era decembrie. Îşi aminteşte şi asta. Erau şi alţi copii prin jur. Se băteau cu zăpadă şi Toma a sărutat-o. Nu-i poate aduce la un numitor comun – Toma copil, Toma ăsta de-acum care merge cu ea prin noapte. Ar vrea să ştie dacă el mai ţine minte. Ar vrea să afle asta fără să trebuiască să-l întrebe.
Au ajuns la coteţ. Doar două găini mai ţine Amalia, pentru ouă. Le-a căptuşit coteţul cum s-a priceput mai bine, cu bucăţi de celuloză din ambalajul televizorului şi zdrenţe. Pe alealalte şapte, ca şi pe raţe, le-a tăiat rând pe rând, peste vară şi toamnă. Ea cu mâna ei le-a sucit grumazul. Apoi a început să cumpere pui congelaţi de la Carrefour, deşi ar fi putut să-i cumpere din Corabia sau de la ţăranii din sat. Se ducea la Carrefour pentru că-i plăcea să se prefacă, printre rafturile pline cu legume şi conserve şi carne congelată, că de undeva, din spatele lor, o pândeşte Cristi, îmbrăcat în uniforma lui neagră de paznic, cu şapca trasă până la sprâncene. La capătul unui coridor, flancat de-o parte şi de alta de brânzeturi şi mezeluri, oprea căruciorul cu cumpărături, respira adânc ca să-şi domolească bătăile inimii, apoi îl împingea mai departe, spre următorul culoar cu detergenţi şi mâncare de câini, încercând să ignore dezamăgirea cumplită când, printre paznicii în uniforme negre, nu-l recunoştea pe Cristi. Apoi o lua de-a lungul noului culoar şi, la capătul lui, încetinea din nou căruciorul. În cărucior avea câţiva pui congelaţi. Nimic altceva. Nici băutura sau ţigările nu şi le lua de la Carrefour. Nu de-asta se ducea acolo.
Sub zăpadă, coteţul e ca o casă de pitici tencuită cu cuarţ. O vreme stau amândoi şi-o privesc în fasciculul lanternei.
— Dorm, şopteşte Toma într-un sfârşit.
— Nu dorm… răspunde Amalia şi stinge lanterna. Au murit. Au îngheţat de frig.
Toma îi ia lanterna din mână şi bâjbâie cu ea după încuietoare printr-un val de zăpadă aciuat peste uşa coteţului. Înăuntru e linişte deplină. Cele două orătănii s-au culcuşit strânse una-ntr-alta, pe stratul de paie plin de găneaţ îngheţat. Amalia se apleacă şi intră. Îşi scoate mănuşile şi-şi trece uşor degetele peste penele lor pistruiate. Le mângâie de parcă ar fi nişte copii. Nici una nu tresare.
— Să le luăm în casă. Sunt bune de fiert. N-au murit de mult… zice Toma şi-i pare rău imediat.
Amalia nu-i răspunde.
