Scemtovici & Benowitz Gallery invită publicul pasionat de artă contemporană la vernisajul expoziției personale Irlo –Neam furat: un șirag de irlonii, curatoriată de Gilda Ghinoiu, ce va avea loc sâmbătă, 6 decembrie 2025, ora 18:00, în spațiul galeriei din Jean‑Louis Calderon 34, București.
„(…) Mintea lui Irlo este un fenomen a-tot-cuprinzator, a-tot-validator și a-tot-integrator.
Nu e deloc greu să presupunem că circumvoluțiunile creierului lui ar fi colorate fluorescent. Și că, la ceas de seară, circuitele sale neuronale, vesele și săltărețe, se adună să se sfătuiască, să vorovească, în viu grai ardelenesc, poate în extratereză, despre cum să facă, ce să desfacă și ce să mai prefacă pentru a putea rula o cosmografie interioară rotundă, incluzivă, agregată, o lume în care Dumnezeu, reptilienii, ciorba de fasole cu salată de ceapă, șamanismul mesoamerican, basmele, dumele, glumele, zicătorile, răzmerițele sociale și jafurile radicale să poată face casă unele cu altele. (…)
Creierul lui Irlo rulează un plurivers în expansiune. Este un soi de laborator fantasmagoric în care ideile explodează, se multiplică, se ciocnesc unele de altele și se reasamblează în constelații imaginare pline de culoare. Irlo se joacă nu doar cu lumea din capul lui, ci și cu lumile din capetele noastre. Amestecă și ironizează familii întregi de galaxii imaginare, pe care le transpune pe suprafețe ca pe niște hărți afective transpersonale ale copilăriei universale, în care formele și personajele respiră aer pământean, râd, se încruntă, se însoțesc între ele, bârfesc sau comentează știrile de la televizor.
Narațiunile vizuale ale artistului nu reprezintă o realitate alternativă a copilăriei, ci metabolizează substituțiile magice ale acesteia. Le trece prin rețeaua neuronală fluorescentă și le oferă sincer, nedisimulat, privitorilor. Copiii nu se tem să rostească ceea ce gândesc. Cenzura și fricile se strecoară tiptil în sufletele noastre, mai târziu, hrănite de presiunile sociale, de normele de bună purtare, de corectitudinea politică, de interdictele parentale, de ideologiile sociale etc.
Așa poate fi explicat curajul de a pune culoare peste rănile neamului românesc și de a transpune cu umor dezarmant durerile noastre, pe canavale.
Invariantul seriei Neam furat: un șirag de irlonii este raptul Coifului de la Coțofenești expus la Muzeul Drents. (…)
Episodul surprins în pictura modulară Pruncii din Coțofenești este cheia de citire a seriei. Irlo plimbă coiful prin lume și-l recontextualizează în circumstanțe satirice care iau forma unor citate vizuale bășcălioase. Irloniile sunt plasate, desigur, în cadre ușor recognoscibile, populare, desprinse fie din basmele, legendele și istoriile noastre fie din realitatea românească contemporană. Artistul nu se ferește să izoleze simbolic și să reitereze tema corupției, a trădării și manipulării, a furtului de valori materiale și a lipsei de consistentă spirituală, în formele lor continuate, începând cu spolierile din perioada antichității clasice și până în prezent.
Neam Săpat vorbește despre condiția țăranilor ardeleni în perioada dominației austro-ungare, iar The Ducks Come from the Trucks ne reamintește de porumbelul ieșit din gura primului președinte al democrației românești. Din respect pentru istorie și pentru persoana defunctului, Irlo nu-i redă chipul, ilustrând memorabila frază lateral, printr-un tractoraș tras de o rățușcă tatuată cu motivele ceramicii de la Cucuteni. Lucrarea Chuck Nordis completează șiragul de irlonii. Chuck Nordis îl portretizează pe Chuck Norris îmbrăcat în haine cu motive Cucuteni, cu fața vopsită tricolor, purtând pe cap, peste pălăria iconică, coiful de aur, o trimitere clară, aspră, la Schema Nordis și la haosul politic contemporan, care pentru Irlo este un film prost articulat pe tiparele hollywoodiene de serie B.
Artistul înșiră ironiile pe firul hazului de necaz, irlonia fiind termenul inventat prin care acesta își asumă și reconfirmă gena autoironică a purtătorilor culturii românești, atitudine susținută de o întreagă tradiție vizuală, literară, teatrală și cinematografică. Irlo se arată, aici, moștenitorul zestrei lui Caragiale, vlăstarul de la altă mamă al lui Creangă, contemporanul și prietenul Academiei Cațavencu.
Neam abuzat, neam furat și neam pierdut, dar totuși neam regăsit de fiecare dată în snoave, bășcălie, cimilitură și povești. Acestea sunt pastilele păstrate cu sfințenie în farmacia sufletului românesc, cu ajutorul cărora putem trece peste orice. Neam jucat, neam plictisit și neam obosit, trecând prin vremuri care ne-au transformat în neam răscolit mai mult decât am fi vrut să fim. Neam dus din vorbe, neam scos din minți de unii sau alții, neam legat de istorii, neam rătăcit. Dar neam care se bucură mereu de viață, de o glumă bună și de albastrul Cerurilor, neam descurcat, neam vesel, neam trezit, deci neam cu șansă și cu sens.” – Gilda Ghinoiu, curator
*
„Neam furat: un șirag de irlonii – Irlo (Laurențiu Alexandrescu)
„Precizare: Acest text este amestecul dintre analiza vizuală a picturilor și portretul afectiv al prieteniei noastre. Vă împărtășesc o confesiune auctorială.
Îmi aduc aminte seara în care l-am cunoscut pe Irlo. Eram la Cluj-Napoca, la cina oferită de niște prietene, cu puțin înaintea sfârșitului Calendarului Maya, idee care pe atunci preocupa mintea artistului și mințile multora. Ne-am strâns mâinile și ne-am prezentat. „Lori sunt”, mi-a spus. A continuat: „Tu ai ochii foarte limpezi, vezi chestii cu ei?” Sunt logoreică, greu de redus la tăcere. M-a lăsat fără replică. Nu gluma m-a amuțit, ci mimica interlocutorului meu. Am intuit că Irlo face parte dintr-o specie diferită de a noastră și că vom rămâne prieteni pe viață. Irlo nu face parte din poporul muritorilor de rând. Pare ca noi, la prima vedere, dar este o creatură aparținând altei specii sufletești, o specie pe cale de dispariție din această lume decăzută, măcinată de nonsens, pervertită și sărăcită de valori. El face parte din specia aceea care râde cu ochii, nu cu buzele și dinții. M-a intimidat. Am intrat pe modul silențios și l-am ascultat atentă ore întregi.
Ascultându-l, am înțeles mai multe lucruri, primul fiind acela că Irlo trăiește copilăria la maturitate. Mișcată de refluxuri vărsate din acel mundus imaginalis ascuns în neocortexul frontal, mintea sa este mintea fermecată a copilului pentru care zmeii, cosânzenele, ielele, Feții-Frumoși, babele vrăjitoare, uriașii și caii fermecați sunt realități palpabile, creaturi în carne și oase.
Mintea lui Irlo este un fenomen a-tot-cuprinzator, a-tot-validator și a-tot-integrator.
Nu e deloc greu să presupunem că circumvoluțiunile creierului lui ar fi colorate fluorescent. Și că, la ceas de seară, circuitele sale neuronale, vesele și săltărețe, se adună să se sfătuiască, să vorovească, în viu grai ardelenesc, poate în extratereză, despre cum să facă, ce să desfacă și ce să mai prefacă pentru a putea rula o cosmografie interioară rotundă, incluzivă, agregată, o lume în care Dumnezeu, reptilienii, ciorba de fasole cu salată de ceapă, șamanismul mesoamerican, basmele, dumele, glumele, zicătorile, răzmerițele sociale și jafurile radicale să poată face casă unele cu altele. Să facă casă bună, nu poartă-n casă! Să șadă fain alături de ingineria genetică, găurile negre și tunelurile de sub Carpați. Să se plimbe lejere prin acceleratorul de particule de la CERN, să viziteze imaginar topirea ghețarilor, inversarea polilor magnetici, să-și cumpere jetoane pentru călătoriile interstelare și să pătrundă în circuitele supercomputerelor cuantice de mare viteză.
Creierul lui Irlo rulează un plurivers în expansiune. Este un soi de laborator fantasmagoric în care ideile explodează, se multiplică, se ciocnesc unele de altele și se reasamblează în constelații imaginare pline de culoare. Irlo se joacă nu doar cu lumea din capul lui, ci și cu lumile din capetele noastre. Amestecă și ironizează familii întregi de galaxii imaginare, pe care le transpune pe suprafețe ca pe niște hărți afective transpersonale ale copilăriei universale, în care formele și personajele respiră aer pământean, râd, se încruntă, se însoțesc între ele, bârfesc sau comentează știrile de la televizor.
În seara aceea, am înțeles despre gândirea adultă că ar putea fi împărțită în două categorii: gândirea care separă și gândirea care unește, factorul separator fiind tocmai restul afectiv al lumilor imaginare ale copilăriei, ce supraviețuiesc cu greu, se zbat și mor, asasinate de gândirea analitică, programată, deterministă, a omului mare. Mintea lui Irlo aparține celei de-a doua categorii. Ea a reușit prin nu știm care circumstanțe fericite să se mențină fermecată, sincretică, integratoare. Narațiunile vizuale ale artistului nu reprezintă o realitate alternativă a copilăriei, ci metabolizează substituțiile magice ale acesteia. Le trece prin rețeaua neuronală fluorescentă și le oferă sincer, nedisimulat, privitorilor. Copiii nu se tem să rostească ceea ce gândesc. Cenzura și fricile se strecoară tiptil în sufletele noastre, mai târziu, hrănite de presiunile sociale, de normele de bună purtare, de corectitudinea politică, de interdictele parentale, de ideologiile sociale etc.
Așa poate fi explicat curajul de a pune culoare peste rănile neamului românesc și de a transpune cu umor dezarmant durerile noastre, pe canavale.
Invariantul seriei Neam furat: un șirag de irlonii este raptul Coifului de la Coțofenești expus la Muzeul Drents. Obiectul a fost descoperit în 1928 pe teritoriul județului Prahova, în satul cu același nume, aparținând comunei Vărbilău. Artefactul ar fi fost găsit de câțiva copii care duceau vacile la păscut. Conform rapoartelor arheologice, obiectul ar fi fost găsit în perimetrul unui sit atribuit culturii La Tène. Unele surse afirmă că puștiul care ar fi găsit artefactul și l-ar fi luat acasă s-ar fi numit Traian – curat‑murdară irlonie daco-romană! Neștiind nimic despre valoarea istorică a obiectului, găsitorii l-ar fi folosit pe post de adăpătoare pentru galițe, până ce calota i s-a desprins. Apoi l-au agățat într-unul dintre parii gardului, unde ar fi fost zărit de preotul satului. Părintele și-ar fi dat seama că este o piesă din aur și ar fi chemat, la fața locului, un negustor din Ploiești, un anume Jean Marinescu. Se pare că același preot ar fi intermediat tranzacția dintre negustor și tatăl lui Traian. Cu banii obținuți, familia și-ar fi cumpărat un car cu boi (sic!) — altă purissima irlonie romanescă!
Episodul surprins în pictura modulară Pruncii din Coțofenești este cheia de citire a seriei. Irlo plimbă coiful prin lume și-l recontextualizează în circumstanțe satirice care iau forma unor citate vizuale bășcălioase. Irloniile sunt plasate, desigur, în cadre ușor recognoscibile, populare, desprinse fie din basmele, legendele și istoriile noastre fie din realitatea românească contemporană. Artistul nu se ferește să izoleze simbolic și să reitereze tema corupției, a trădării și manipulării, a furtului de valori materiale și a lipsei de consistentă spirituală, în formele lor continuate, începând cu spolierile din perioada antichității clasice și până în prezent.
Neam Săpat vorbește despre condiția țăranilor ardeleni în perioada dominației austro-ungare, iar The Ducks Come from the Trucks ne reamintește de porumbelul ieșit din gura primului președinte al democrației românești. Din respect pentru istorie și pentru persoana defunctului, Irlo nu-i redă chipul, ilustrând memorabila frază lateral, printr-un tractoraș tras de o rățușcă tatuată cu motivele ceramicii de la Cucuteni. Lucrarea Chuck Nordis completează șiragul de irlonii. Chuck Nordis îl portretizează pe Chuck Norris îmbrăcat în haine cu motive Cucuteni, cu fața vopsită tricolor, purtând pe cap, peste pălăria iconică, coiful de aur, o trimitere clară, aspră, la Schema Nordis și la haosul politic contemporan, care pentru Irlo este un film prost articulat pe tiparele hollywoodiene de serie B.
Artistul înșiră ironiile pe firul hazului de necaz, irlonia fiind termenul inventat prin care acesta își asumă și reconfirmă gena autoironică a purtătorilor culturii românești, atitudine susținută de o întreagă tradiție vizuală, literară, teatrală și cinematografică. Irlo se arată, aici, moștenitorul zestrei lui Caragiale, vlăstarul de la altă mamă al lui Creangă, contemporanul și prietenul Academiei Cațavencu.
Neam abuzat, neam furat și neam pierdut, dar totuși neam regăsit de fiecare dată în snoave, bășcălie, cimilitură și povești. Acestea sunt pastilele păstrate cu sfințenie în farmacia sufletului românesc, cu ajutorul cărora putem trece peste orice. Neam jucat, neam plictisit și neam obosit, trecând prin vremuri care ne-au transformat în neam răscolit mai mult decât am fi vrut să fim. Neam dus din vorbe, neam scos din minți de unii sau alții, neam legat de istorii, neam rătăcit. Dar neam care se bucură mereu de viață, de o glumă bună și de albastrul Cerurilor, neam descurcat, neam vesel, neam trezit, deci neam cu șansă și cu sens.”
– Gilda Ghinoiu, curator
Date biografice
Irlo (Laurențiu Alexandrescu, n. 1985, Bistrița) a realizat prima intervenție murală la doisprezece ani, un gest precoce ce anunța traseul artistic ulterior, amprentat de ironie pură și gâlceavă socială pe deplin asumate. Primul eveniment controversat a fost la expoziția “Freedom for the Lazy People” organizată de ICR New York, episod care i-a consolidat poziția de artist imposibil de trecut cu vederea. A provocat o nouă controversă la Muzeul Brukenthal unde, alături de Șoimii Șatrei Crew, a realizat o reinterpretare a Masacrului Inocenților (Pieter Bruegel cel Bătrân). Este co-fondator al Novus Ordo Muralis (NOM), gherilă urbană emblematică. NOM a explodat mediatic în primăvara 2014, când calcanul Sf. Gheorghe și Dragonul Jucăuș a fost șters de autorități. Lucrarea exprima, nedisimulat, un punct de tensiune, prezent și încă nerezolvat, dintre arta academică, cutumă, canoanele iconografice și rebeliunea artei de stradă. Irlo deține recordul în România pentru cea mai mare pictura cu suprafață de 6.500 mp, în comuna Cernica, județul Ilfov, România.
Expoziția „Neam furat: un șirag de irlonii” poate fi vizitată până în 4 ianuarie 2026, la Scemtovici & Benowitz Gallery, în strada Jean-Louis Calderon nr. 34, în zilele de vineri și sâmbătă între 14:00 – 19:00, iar duminica între 12:00 – 16:00.
*
Despre Scemtovici & Benowitz Gallery
Scemtovici & Benowitz Gallery este o galerie bucureșteană inaugurată în decembrie 2022, cu misiunea de a susține scena de artă și de a crește valoarea artiștilor români pe piața locală și internațională. Galeria are un program artistic consistent și ambițios, în colaborare cu fundația culturală Art Movements Foundation. Spațiul Scemtovici & Benowitz Gallery se desfășoară pe cele două niveluri ale unui imobil construit la finalul anilor ‘20, restaurat și adaptat pentru a găzdui artă contemporană și evenimente dedicate publicului, sectorului creativ și mediului antreprenorial.
