„Sălbatica” de Doina Ruști

Sălbatica este unul dintre romanele apărute anul acesta ale Doinei Ruști, la Booklet Fiction, făcând parte din scrierile consacrate unei epoci întunecate a istoriei noastre, anume deceniul ’50-’60 al secolului trecut, cu exacerbarea persecuțiilor contra celor ce amenințau regimul. Nucleul ficțional este organizat în jurul deportărilor în Bărăgan, ilustrate cu ajutorul protagonistei Renți și al familiei sale, privite în același timp din perspectiva unuia dintre principalii torționari. Sistemul de referință este precizat în Nota autoarei:

„În perioada 1951-1956, regimul comunist a strămutat forțat peste 40 000 de persoane, cele mai multe în Bărăgan. În general, au fost deportați oamenii de la graniță, pentru a rupe orice legătură cu cei din afara țării, dar mai cu seamă pentru a genera teroare, nesiguranță (…). La încheierea acestei perioade, cei mai mulți nu s-au mai putut integra social (…). Nimeni nu a fost pedepsit pentru asta. Totuși, chiar și în această situație dramatică, unii dintre opresori, foarte puțini, și-au dovedit omenia” (p. 206).

Sălbatica face parte din aceeași familie a Fantomei din moară și a lui Ferenike, dar se simte cumva că cititorul vizat este mai tânăr decât în cazul celor din urmă și nu foarte familiarizat cu perioada istorică descrisă. Cel puțin asta pare să reiasă din explicațiile pe care le conțin notele de subsol, de care lectorul de o anume vârstă nu are nevoie.

Tehnica narativă facilitează crearea unui univers ficțional în care cititorului îi este permis să-l însoțească pe narator în descoperirile pe care acesta le face, despre sine, despre ceilalți și despre adevărul lumii în care trăiește. Cum există doi naratori, ambii adolescenți, care încearcă să medieze un raport cu realitatea în care se văd obligați să trăiască – Tavi, al cărui tată se face vinovat față de deportați, Renți, smulsă din viața ei și aruncată într-o lume dură și necunoscută – se poate prefigura că cititorul tânăr află evenimentele o dată cu aceștia sau, știind deja, datorită vârstei, ce îi așteaptă, ce înseamnă ce li se întâmplă, resimte empatie, compasiune și revoltă.

Cheile de lectură sunt multiple, astfel că romanul trezește atenția unor categorii diverse de cititori: rememorarea sau reconstituirea unei epoci, prin personajele Tavi și Renți/sălbatica, dar și descoperirea detectivistică a poveștii acesteia din urmă, adolescența cu descoperirea sinelui și a lumii, proces în cadrul căruia personajele trebuie să se descurce în hățișul de minciuni, dezinformare, propagandă și manipulare în care s-a transformat viața de zi cu zi.

Se recunosc în această carte toate tarele epocii, pe care scriitoarea le transpune atât în conținutul, cât și în forma cărții. Schematismul psihologic al omului nou, robotizat, corespunde limbajului schematizant (exploatatorii și clasa muncitoare) și notației scurte, parcă realizată din lemn, din scenele ce se desfășoară în prima parte a romanului, între Tavi și paznicii din Bărăgan, dar și replicilor cu rol de mantră, prin care oamenii obișnuiți, derutați, încearcă să învețe lecția ce le va aduce supraviețuirea – ceea ce, de multe ori, nu se întâmplă.

„ – Ăștia l-au omorât pe tata, săracul (…). Cum?! s-a holbat el. Exact cum ne-au belit pe toți, cum i-au omorât și pe ai tăi! Cine crezi că le-a făcut felul? Au murit cumva la război? Nu. I-au asuprit ăștia. Le-au luat pâinea de la gură și toată agoniseala. I-au exploatat. Ăștia, ne-a arătat el din nou grupul de însetați – exploatatorii” (p.13).

„ – Să respectăm regulile, Renți, a zis mama, că altfel se instalează harababura. Mai ales acum că puterea se află în mâinile poporului. Nu mai avem rege, nu mai avem boieri și exploatatori. Cine vrea să muncească e imposibil să nu reușească în viață” (p. 93).

Personajele trebuie să facă față unei realități noi, complet necunoscute și cu atât mai amenințătoare, fie că sunt victime, fie că se situează printre torționari, mai ales că ascunderea informațiilor este o formă teribilă de manipulare și de manifestare arbitrară a puterii. În fond, scopul tuturor este supraviețuirea. Bineînțeles că de aici derivă frica tuturor de toți, teama de a fi denunțat pentru că ești altfel, rezultând, printre altele, în deportarea în Bărăgan sau la Canal.

Scriitoarea pune foarte bine în evidență contrastul dintre ceea ce gândesc oamenii ce se confruntă cu diferitele feluri de teamă generată de opresiune și aparența acceptării cu entuziasm a noii orânduiri, ce ia forme grotești, lipsite de nuanțe, precum adunările de 23 august sau cele prilejuite de moartea dictatorului – „acum, că a murit Stalin” devine un refren repetat de toți cei care așteaptă o eliberare din chingile în care se află.

Este un contrast care de multe ori se traduce prin umor, involuntar din partea naratorului, subliniindu-i inocența vârstei, și ridiculizând, în intenția autoarei, lipsa de nuanțe ce caracterizează acceptarea unor adevăruri fără a le trece prin filtrul reflecției:

„ – Tito e conducătorul Iugoslaviei, m-a lămurit tata, și a dat turbarea în el. Iar boala asta se ia. Cum te dai pe lângă Tito, cum îți urcă turbarea la cap. Cam asta e.

Probabil că de-asta purtau măzărenii batiste pe cap. Erau atinși și mă bucuram că nu mă apropiasem de ei” (p. 19).

Descoperirea adevărului devine prin urmare scopul esențial al celor doi protagoniști, Tavi și Renți, deși aceasta din urmă, după moartea mamei și dispariția tatălui, după experiența deportării, din necesitatea de a se maturiza, îl subsumează supraviețuirii și împăcării cu trecutul:

„Viața ei actuală era diferită și vorbea despre ea cu un fel de resemnare (…).

– Acum am alt nume, sunt altă persoană. Nimic nu mai poate fi reparat după ce a fost călcat în picioare. Poți să-ți schimbi numele, înfățișarea, însă istoria nu mai poate fi schimbată vreodată” (p.202, 204).

Nu este de mirare că inocența vârstei, pusă față în față cu minciuna și disimularea adulților sau cu lipsa acestora de înțelegere și de gestionare a situațiilor noi și amenințătoare, scoate în evidență tot ceea ce este lipsit de logică, de umanitate, toate automatismele. În cele din urmă, ajunge la revoltă, pe care însă, de exemplu, tatăl lui Tavi reușește să o canalizeze spre un fel de acceptare.

„Plângeam și eu, și ea, iar din umbra înaltă a tatălui meu creștea un lucru murdar, de care mă simțeam vinovat, presimțind că o să mă urmărească pentru totdeauna” (p. 63).

„Tata o ajutase pe Renți după ce îi citise povestea. Poate și nea Milică. Până și eu îmi schimbasem impresia după lectură” (p. 204).

Față de adulții ale căror contururi fără nuanțe accentuează schematismul unei lumi brutale sau de adolescenții din sat care nu se deosebesc prin nimic de aceștia, Tavi este un personaj reflexiv, cu o evoluție ce merge de la acceptarea lumii așa cum i-o arată tatăl său, până la îndoială și, mai târziu, la crearea propriei versiuni a mecanismelor realului, a propriului adevăr. Dilemele lui sunt dilemele victimelor, pentru ca, în final, să-și dea seama că, în jocul puterii cu oamenii, între victime și călăi nu există deosebiri de fond.

Renți, pe de altă parte, este nevoită să se maturizeze rapid, fiindcă împrejurările i-o cer. Puterea sa de a face față și de a se adapta în scopul de a supraviețui inversează balanța maturității în relația cu tatăl său, fiindcă acesta din urmă nu înțelege noua realitate, schimbările politice și sociale, apoi refuză să le accepte, ceea ce, în cele din urmă, sfârșește în tragedie. Fata îi lasă aceeași impresie de acceptare liniștită și resemnată, fără a fi însă lipsită de temeri, frământări și durere, și lui Tavi, revoltat în numele ei. Drumul acestuia din urmă către Renți și, implicit, către deslușirea enigmelor care îi marchează relația cu tatăl lui, se concretizează în cartea pe care cititorul o ține în mână.

O prezență semnificativă a universului ficțional al Doinei Ruști este povestea, scrisă sau transmisă prin viu grai: caietul lui Renți, cartea pe care o scrie Tavi, Contele de Monte-Cristo, legenda dropiei, cu elemente de magie și folclor, reprezentând o altă preocupare importantă a autoarei.

Regăsim în cei doi tați de aici transpunerea literară a dispariției care a marcat punctul de cotitură din viața scriitoarei, o formă ficțională prin care capătă un nou contur încercarea acesteia de a (-și) explica – și, poate, de a accepta – ce s-a întâmplat, aproximativ în aceeași perioadă precum cea din roman, cu propriul ei tată. În Sălbatica, la fel ca în Fantoma din moară și în Ferenike, se întrevăd prezența și întrebările cuiva care caută în scris o cale de a înțelege ce s-a întâmplat și de a face pace cu trecutul.

Este un roman care deschide cititorului calea către reflecții despre natura umană, despre reacțiile individului în fața presiunii exercitate opresiv de arbitrariul puterii, în fața necesității de a supraviețui, despre definiția fluctuantă a „sălbăticiei” în aceste condiții, îndemnând la empatie și la înțelegerea în profunzime a unei perioade tulburătoare a istoriei.

Sălbatica de Doina Ruști