Pe Flaubert mi l-am imaginat întotdeauna stând aplecat deasupra mesei sale de lucru, într-o tăcere totală, scriind și rescriind la nesfârșit pasajele cele mai dificile. Cu obloanele trase, fără a permite zgomotelor Croisset-ului să-l tulbure în vreun fel, cel ce avea să fascineze prin talentul și ambiția sa autori mari și diferiți precum Vargas Llosa și Julian Barnes, citea tot ce l-ar fi putut ajuta să readucă la viață Cartagina: cărți de medicină arabă, lucrări de geografie, de arheologie și istorie. Să scrie un roman istoric, încercând să atingă cel mai înalt nivel de obiectivitate, era un proiect mai vechi al său. Confruntat cu dificultățile unei asemenea lucrări, Flaubert era aproape convins de nereușita sa. Cu șovăială, scrie primul capitol. Théophile Gautier îi sugerează, în vederea unei mai bune raportări la subiectul cărții, să meargă să ,,viseze pe ruinele Cartaginei”. Întors la Croisset după aproape două luni și jumătate, Flaubert schimbă subiectul cărții, numele personajelor, e sigur că dacă nu ar fi făcut această călătorie romanul său ar fi fost pierdut. În felul acesta ia naștere Salammbô. În prefața ediției în limba română a romanului, Irina Mavrodin, subliniind succesul pe care cartea l-a avut la public, scrie faptul că, la un carnaval, în 1863, ,,doamnele se îmbracă asemenea personajelor feminine din carte.” În linii generale, subiectul cărții ar putea fi astfel rezumat: Cartagina nu poate plăti armata de mercenari care și-a oferit sprijinul în Primul Război Punic. Drept urmare, mercenarii, mâniați din această cauză, devastează grădinile lui Hamilcar Barca, comandantul forțelor terestre cartagineze. Romanul lui Flaubert mi-a lăsat impresia unei scrieri în care totul, de la întâmplări și până la personaje, este pus în mișcare de pornirile primare ale omului. În același timp, și ca o consecință a acestui fapt, toate personajele care populează cartea se dedau exceselor și luxului cel mai grețos: mâinile și picioarele, gâturile și urechile sunt îngreunate de bijuteriile cele mai strălucitoare, opulența operează în sufletele tuturor cartaginezilor, cei care au bogății, le etalează, cei care nu, le râvnesc. Totodată, ca o urmare firească a exceselor grosiere, ceea ce atrage ruina morală a personajelor este risipa. Sclavii sunt uciși doar din plăcere și dintr-o răbufnire a furiei, vinurile cele mai bune sunt vărsate în băltoace în care cadavrele se îngrămădesc, peștii din fântânile lui Hamilcar Barca sunt prinși și li se scot ochii, profanare care ridică părul pe cefele cartaginezilor, știindu-se cât de importante sunt aceste creaturi pentru Tanit, divinitatea cartagineză, reprezentată a lunii. În toiul acestor sacrilegii, din înalta clădire în care, atunci când nu este plecat, locuiește sufetul mărilor, Hamilcar Barca, își face apariția fiica acestuia, Salammbô, înconjurată de preoți și eunuci ce zgândăresc cu vârful degetelor corzile lirelor.
,,Părul ei, pudrat cu un praf ivoriu și strâns în creștetul capului în formă de turn, după moda fecioarelor din Canaan, o făcea să pară mai înaltă. Șiragurile de perle, prinse la tâmple, îi coborau până la colțurile gurii, ce era roșie ca miezul de rodie. Pe piept avea o podoabă din pietre sclipitoare, ce imitau, prin amalgamul de culori, solzii unei murene. Brațele, împodobite cu diamante, ieșeau, goale, din tunica-i fără mâneci, înstelată cu flori roșii pe fond negru. Avea gleznele legate între ele cu un lănțișor de aur care-i ritma mersul și mantia-i albă, de culoare purpurie, croită dintr-o stofă nemaivăzută, se târa în urma ei, vălurindu-se la fiecare pas.” (p.22)
Descrierile de acest fel, întinse pe zeci de pagini, ajung să îngrețoșeze la un moment dat, imaginea care mi-au lăsat-o fiind aceea a unui pictor care, pe suprafața paletei de culori ovală, amestecă toate culorile posibile, dând naștere unei nuanțe care obosește. Cheia întregului roman este oferită de primul capitol: barbarii rămân ca trăsniți de frumusețea fiicei lui Hamilcar. Unul dintre aceștia, Matho, ajunge să-și dedice întregul efort obținerii grațiilor nimfei, iar atunci când nu reușește, întreaga energie sexuală ce fluieră ca un ceainic pe foc se răstoarnă, transformându-se într-o ură oarbă care nu se poate potoli altfel decât prin stârpirea tuturor cartaginezilor și în special a unuia singur, Hamilcar Barca. Romanul este străbătut de câteva bătălii magistral descrise, în care geniul militar al lui Hamilcar îi scoate armata din aproape orice impas. Paradoxal, deși cartaginezii sunt, așa cum am mai scris deja, niște oameni ai exceselor de tot felul, ei sunt totodată animați de o venerație paroxistică pentru zeități, în special pentru Tanit. O dovadă în acest sens o reprezintă descurajarea pe care locuitorii cetății o resimt atunci când se află că zaimful zeiței, un obiect sacru care, dacă este privit, ucide, este furat de neînfricatul Matho. Ca orice roman important, a beneficiat deopotrivă de admirația unora (Baudelaire) și de criticile veninoase ale altora (i s-a reproșat că romanul nu respectă sub niciun aspect faptele istorice). Deși se citește relativ ușor, cartea, așa cum subliniează Sainte-Beuve într-un articol, trebuie parcursă cu un dicționar la îndemână. Dacă a reușit Flaubert sau nu să sufle praful și nisipul de pe cetatea cartagineză și să o readucă la viață, asta rămâne să decidă fiecare cititor în parte.
Editura: Leda Clasic
Categoria: Literatură Universală
Traducerea: Irina Mavrodin
Anul apariției: 2007
Nr. pagini: 304
ISBN: 973-102-071-6
Cartea poate fi achiziționată de pe elefant.ro, Libris.ro sau de pe site-ul editurii.