„România după Primul Război Mondial. O modernizare complexă. O analiză

Cartea de față a apărut în anul 2025, la Editura Humanitas, fiind lansată în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest unde s-a și bucurat de un prim succes la publicul cititor. Se constituie ca un volum de studii coordonat de Alberto Basciani și Cristina Brăgea, având contribuția altor cinci autori: Francesco Guida, Paul Brusanowski, Lucian Leuștean, Florin Anghel, Hans-Christian Maner. Studiile s-au conturat în urma intervențiilor autorilor în cadrul conferinței internaționale O lume nouă după Marele Război? România și Europa de Sud-Est între modernizare, naționalism și violență, din octombrie 2021, organizată de Colegiul Noua Europă din București. Volumul România după Primul Război Mondial. O modernizare complexă își propune și reușește să surprindă cele mai relevante aspecte modernizatoare din spațiul românesc după prima conflagrație mondială, contextualizând realitățile României Mari și așezându-le în siajul internațional dinspre Paris spre apartenența geografică, istorică, geostrategică la Europa de Sud-Est. În felul acesta, prin contribuțiile autorilor studiilor cărții se analizează problematicile definitorii ale statului național român și provocările pe care le-a cunoscut România întregită în perioada interbelică într-un context al apariției revizionismului, iredentismului și totalitarismelor din ce în ce mai amenințătoare.

Se pleacă de la premisa Primului Război Mondial ca fiind cel care a schimbat indiscutabil destinul Europei, dând naștere nu doar unor noi state și noi granițe, ci și unui nou om, hotărât să modifice fața vechilor societăți. Omul devine epicentrul societăților interbelice, alături de societatea pe care o reconstruiește și care se va distinge din ce în ce mai mult față de cea de dinainte. În cele șase studii, istoricii vor analiza cazul României atât în context intern, cât și internațional, din prisma statalității metamorfozate, Bisericii și felul în care confesiunile religioase au înțeles sau nu să conviețuiască, problemelor sociale și etnice, periferiilor și identității, cel din urmă fiind conceptul definitoriu al României mărite în care cea mai mare provocare s-a dovedit a fi asimilarea minorităților naționale, care proveneau din provinciile nou alipite la Vechiul Regat. România de după prima conflagrație mondială înseamnă Vechiul Regat și provinciile alipite în urma participării la conflict și deciziilor luate la Conferința de pace de la Paris, adică alipirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei. Astfel, monarhia constituțională din Vechiul Regat trebuia să devină forma de guvernământ a întregii țări, a întregii populații, dar și să facă față vecinilor care se simțeau neîndreptățiți în urma sistemului Versailles. Tocmai de aceea, într-un asemenea context, titlul studiului lui Francesco Guida, Ar fi putut avea succes «avântul revoluționar» la începutul perioadei interbelice în România?, este perfect legitim. Despre ce avânt revoluționar e vorba? Exact despre frământările sociale, politice, naționale din provinciile alipite cărora, într-o anumită măsură, le-a pus capăt Armata Română. Nu se poate vorbi despre o revoluție în adevăratul sens al cuvântului, realitatea politică era mult prea fragilizată pentru a susține un asemenea demers, iar «avântul revoluționar» nu a fost de așa natură încât să nu poată fi frânat de politicile implementate de clasa conducătoare românească, prin activitatea guvernelor succesive. Societatea românească trecea printr-o schimbare semnificativă, mai ales după adoptarea și implementarea reformei agrare și a celei electorale. În 1919 se organizau primele alegeri libere pe baza noului tip de vot, masculin pentru bărbații de peste 21 de ani, iar de la sfârșitul anului 1919 până în primele luni ale anului 1920 guvernul era condus de Alexandru Vaida-Voevod, o alternativă la lunga guvernare liberală. Tensiunile politice și sociale s-au simțit fără oprire. La rândul său, guvernul Alexandru Averescu s-a lovit de neliniști, mai ales naționale, fiind cel care și-a asumat responsabilitatea de a semna tratatul cu cinci mari puteri recunoscând unirea Basarabiei cu România. Acum Cominternul considera România Mare ca fiind o închisoare a poparelor. În 1921 se forma Partidul Comunist din România, autorul unor numeroase turbulențe provocate în Basarabia, motiv pentru care în anul 1924 este scos în afara legii până în 1944.

O altă mare problemă din România Mare era reprezentată de stabilirea noului statut al Bisericii Ortodoxe Române în noul stat, după unire. Prima schimbare extrem de relevantă s-a produs în 1925 când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a votat ridicarea scaunului mitropolitan și primațial de la București la rang de patriarhie. Principalul argument adus în favoarea acestei modificări de statut a rezidat în unificarea celor patru Biserici provinciale românești […] și o eparhie din cadrul Bisericii Ruse (Episcopia Basarabiei). Conflictele existau și la nivelul acestei instituții, precum și între Biserică și Stat. O altă provocare pentru Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de Biserica Romano-Catolică și, mai cu seamă, de semnarea unui Concordat între România și Vatican. Problema cultelor devine una reală în România Mare cu atât mai mult cu cât Biserica Ortodoxă Română se teme să nu i se diminueze în niciun fel statutul. Astfel, Biserica Catolică spre să recapete aceleași drepturi pe care le avusese sub conducerea politică a Budapestei, în timp ce statul român dorea pentru sine preluarea privilegiilor Coroanei Ungare, cât și înlăturarea iredentismul prezent de sub masca Bisericii Catolice. În acest fel, necesitatea semnării unui concordat era văzută ca o urgență spirituală și națională. La acesta, însă, Biserica Ortodoxă Română se arăta o adversară neînduplecată a oricăror stăruințe în direcția Concordatului. Negociatorii înțelegerii cu Vaticanul au fost ministrul Dimitrie Ghica și preotul unit Vasile Lucaciu. Însă cel care va reuși, după lungi negocieri, încheierea Concordatului cu Vaticanul va fi Vasile Goldiș, la 10 mai 1927. Vasile Goldiș era un simbol al Marii Uniri, cea mai puternică voce a Transilvaniei de la 1 decembrie 1918. Reacțiile nu au întârziat să apară și aveau să se dovedească virulente.

Imediat după primele informații asupra tratativelor dintre București și Vatican, în interiorul Bisericii Ortodoxe a apărut o adevărată mișcare împotriva unui Concordat. Nu se voia permiterea unei parități între Biserici și se reacționa violent pentru respingerea acordului.

Disputele au depășit cadrul ecleziastic, transformându-se în tensiuni reale cu statul român. Clerul ortodox se va pronunța vehement împotriva statului, acuzându-l de cezură în rândul enoriașilor ortodocși și uniți, precum și de lezare a intereselor naționale.

O altă mare provocare a României unite a fost problema minorităților etnice care trăiau în provinciile alipite. În acest sens, studiul profesorului Lucian Leuștean este relevant și cuprinzător, analizând felul în care Liga Națiunilor, în care România era membră chiar din 1919, va înțelege să ofere soluții statelor care cunoșteau această problematică. În primul rând, s-a decis formarea unui Comitet al noilor state, adică al celor apărute în sud-estul Europei după disiparea marilor imperii, pentru a se găsi soluții punctuale la problema minorităților pe care le cuprindeau între propriile lor granițe. Pe 31 mai 1919 avea loc Adunarea generală a Conferinței unde Ionel Brătianu a exprimat poziția conaționalilor, dar și pe cea a celorlalți lideri din această parte a Europei: minoritarii puteau primi drepturi speciale doar dacă se întâmpla la fel în toate statele membre ale Ligii Națiunilor, subliniindu-se faptul că mai multe drepturi pentru minoritari poate avea consecințe la nivel național prin reacția avută de locuitorii de drept ai statului. Astfel, se decide că arbitrul suprem al disputelor pe chestiuni minoritare devenea Consiliul Ligii Națiunilor. Însă problema era că în cadrul acestuia deciziile se luau cu unanimitate de voturi, așadar foarte greu de ajuns la un consens. Nu va dura foarte mult până când minoritarii vor înainta tot mai multe petiții împotriva statului român din varii motive. Și în această problematică, Liga Națiunii a avut la dispoziția sa doar forța morală și politică.

Un ultim studiu de analizat este cel scris de Florin Anghel, Țara de frontieră: Dobrogea de Sud. Memoria periferiilor idealului național (1913-1940), care, de fapt, aduce în discuție capacitatea și dispoziția statului român interbelic de a integra cu adevărat provinciile și populațiile acestora într-un construct omogen. Cadrilaterul a devenit în acei ani un simbol al extinderii stăpânirii românești la Marea Neagră, dar ș un fel de Rivieră Balcanică unde aristocrația și-a construit vile cu vedere la mare, regina Maria Castelul de la Balcic, făcând din acest loc un colț de Românie aparte. Cu toate acestea, autorul studiului se întreabă: De ce a fost modificată frontiera dobrogeană prin Tratatul de pace de la București din vara anului 1913? Iar răspunsul la care ajunge este acela că Dobrogea de Sud a reprezentat mai degrabă un trofeu decât un rezultat benefic pentru construcția identitară românească, iar pe termen lung mărul discordiei în relațiile româno-bulgare. Nu a existat o politică clară și coerentă a autorităților române în această regiune și, probabil, nici un interes sporit de a o integra propriu-zis între granițele reale ale României, Cadrilaterul păstrându-și caracterul periferic pentru țara noastră. Pe 7 septembrie 1940, la Craiova, se semna documentul cedării acestui spațiu către Bulgaria. Statuii regelui Ferdinand îi lua locul statuia țarului Bulgariei Boris al III-lea. Paradoxal, Tratatul de la Craiova ni se relevă următoarele date: 96.869 de turci și tătari, 150.763 de bulgari și 108. 404 de români. Datele sunt relevante pentru un bilanț istoric.

Cartea România după Primul Război Mondial. O modernizare complexă, coordonată de Alberto Basciani și Cristina Brăgea se constituie într-o fină analiză a situației României după prima conflagrație mondială, fiind total lipsită de hiperbolizări naționaliste, cum adesea se pică în acest păcat când vine vorba despre această problematică. Fiecare contribuție și toate la un loc oferă un tablou complex al modernizării statului național unitar român în scurta viață pe care a avut-o sub această formă. Problematicile studiate nu au menirea de a fi epuizat subiectul, dar pot reprezenta un solid punct de pornire și pentru alte cercetări.

România după Primul Război Mondial. O modernizare complexă – coordonatori Alberto Basciani și Cristina Brăgea