Republica de altădată

Despre evenimentele care au pregătit „Republica de la Ploieşti” (8 august 1870) nu cred că am auzit prea multe înainte să citesc această carte a lui Bogdan Suceavă (Republica, Ed. Polirom, 2016). Nu cred, de asemenea, să existe vreo altă „reconstituire literară” în acest sens. În „nota asupra prezentei ediţii”, autorul ne asigură, pe jumătate hâtru, că „dacă alte documente povestesc altfel întâmplările acestea, nu au dreptate. A fost cum se arată aici”. În cartea sa, adică. Un roman în care documentele şi ficţiunea reuşesc să convieţuiască de o manieră deopotrivă interesantă şi tonică. Din evenimenţial este decupat un moment consemnat în arhivele vremii, iar oamenii implicaţi atunci reuşesc să-şi „împrumute” identitatea şi destinul acestor fiinţe de hârtie din cartea lui Bogdan Suceavă. În ordine alfabetică, ei sunt prezentaţi de către scriitor într-o listă plasată la început, cu gradele de rudenie, vârsta şi „ocupaţiunea”.

De unde porneşte, aşadar, romanul acesta?

În vara lui 1870, un grup de republicani (intelectuali, preoţi, militari etc.) condus de Alexandru Candiano-Popescu (fost căpitan în armată, apoi jurist) complotează împotriva lui Carol I, de a cărui politică internă şi externă sunt suficient de nemulţumiţi. Membrii grupului se întâlnesc într-o casă conspirativă, se organizează, iar în dimineaţa de 8 august 1870 proclamă Republica de la Ploieşti, ocupând câteva dintre instituţiile urbane (Poşta, Telegraful, Primăria etc.). Pe străzi, oamenii trăiesc un soi de frenezie tipic românească: beau, mănâncă, strigă, chefuiesc. Ne aducem aminte de noaptea din Conu Leonida faţă cu Reacţiunea şi de sperietura caragialiană a celor doi bătrâni care confundă cheful nocturn al unor beţivi cu o posibilă rebeliune. După euforia republicană de o zi, un batalion trimis de rege pune lucrurile la punct, arestându-i pe Candiano şi pe ceilalţi. Urmează, la Târgovişte, un proces încheiat cu achitarea inculpaţilor (41 de de republicani). A fost o „zaveră” de catifea, putem zice, deoarece mulţimea n-a avut arme, n-a curs sânge, n-a fost ucis nimeni. Tinerilor republicani li s-a spus că „au luat boleşniţa revoluţiei de la Victor Hugo, care i-a stricat la cap” (Bogdan Suceavă, op. cit., pag. 304).

Acestea sunt faptele. Scriitorul a parcurs atent mai multe surse istorice şi memorialistice, citându-le pe cele mai importante în „Nota” de la finalul cărţii: „Boborul” (proza lui I.L. Caragiale, „Politica externă a Regelui Carol I”, de N. Iorga, „Viaţa lui I.L.Caragiale”, de Şerban Cioculescu, „Republica de la Ploieşti” (monografie realizată de Silvia Marton, precum şi memoriile lui Alexandru Candiano-Popescu, intitulate „Amintiri din viaţa-mi” (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998).

Numele lui Caragiale apare des, inclusiv în roman. Bogdan Suceavă mărturiseşte, în aceeaşi „Notă” de final, că sâmburele cărţii sale a fost Boborul, proza lui Caragiale despre revoluţia ploieşteană. O informaţie prezentată eronat de marele clasic îl pune pe gânduri, zgândărindu-i curiozitatea: fiecare sursă prezintă altfel acest moment istoric, adesea contradictoriu; Caragiale declară că era minor la vremea respectivă, deşi „legile aritmeticii spun că a fost altfel”. Copist la Tribunalul din Ploieşti, Caragiale avea mai bine de 18 ani, de fapt, în vara lui 1870 şi asistă la câteva scene importante ale momentului, printre care şi arestarea lui Candiano pe drumul spre Buzău…

Dincolo de sursele consultate şi de unele puncte de vedere contradictorii, cartea lui Bogdan Suceavă este despre noi şi despre politichia românească, de ieri şi de azi, în fond, vorba personajului Sergentul Grigore: „Ehe, da nu-i fiecare după capul lui? Românul e ca frunza-n vânt, azi pe-o parte, mâine pe alta. Azi pupă poala lui Vodă, mâine Vodă nu mai e bun!” Curat Caragiale! Parol, ţaţo, să mă-ngropi, nu-i aşa? Românul e „imparţial” din născare, adicătelea cu toate partidele, dar pe rând, după „enteres”…

Bogdan Suceavă îşi organizează cartea simetric: un „Prolog” o deschide şi un „Epilog” o închide. Între ele, cinci „acte” şi un „Entr acte” (Antract). Caracterul scenic este împrumutat din Caragiale, ca şi multe dintre personajele secundare ori episodice, gen Miţa (Baston) sau Didina Lazu (Mazu), Cetăţeanul turmentat etc. Replici, momente, calambururi, exerciţiile demagogice sau doar grandilocvente, toate sunt meşteşugit aduse din condei într-un exerciţiu de intertextualitate.

Actul lecturii ne pogoară în timp, într-o teleportare fără prea mari zdruncinături. Oamenii de azi nu se deosebesc prea mult de cei de ieri. Tinerii ca Iancu Caragiale se entuziasmează uşor şi ies la „revoluţiune”, bătrânii ca Luca Caragiale mustăcesc rezervaţi, mamele vor să-şi ţină copiii departe de „zurbă”, de „zaveră”, ştiind că doar unii (puţini) vor avea de câştigat ulterior. Protagonistul, Candiano-Popescu, este un idealist îmbătat de utopia unei „nopţi furtunoase” în care se adună cu republicanii la Hotel Moldova şi cred că pot scăpa ţara de tirania lui Carol I. Republica de o zi este, în egală măsură, rodul unei pulsiuni patriotice veritabile şi al unei mari naivităţi politice. Cum spune şi Cezar Bolliac într-un posibil editorial: „Aşadar, poftim. De-o parte, aventură, înălţare, politică, dusă până la nivelul levitaţiei, de cealaltă parte şerpăria noastră de toate zilele, din care cu greu ne vom scoate vreodată. Cine să fie acela care să cuprindă toate acestea într-o formulă unică, într-o privire a timpului nostru? Cine să fie acela care să explice, pe înţelesul timpurilor noastre, particularitatea lumii noastre moldo-valahe, cu tot ce suntem şi însemnăm noi?” (pag. 253)

Curat şerpărie!

Rebeliunea este oprită după o primă şi ultimă zi euforică. Eroul Candiano cade în dizgraţia multora din jurul său, cărora li se pare că au fost manipulaţi. Şobolanii caută, în jur, corabia salvatoare. Se fac arestări, iar autorul ficţionalizează veridic interogatoriile reale din arhivele vremii. „Tulburarea” de la Ploieşti se propagă, în toamnă, la Târgovişte, acolo unde are loc procesul republicanilor. Răsturnări de situaţie, planuri peste planuri. Tânărul Caragiale asistă la proces, observă, îşi notează. Juriul îl declară pe Candiano nevinovat. Ca în „O scrisoare pierdută” de mai târziu, tot conflictul este dezamorsat la final. După un moment de liniştire, „auzim de departe: Candiano: – La opt august, spre norocul nostru, n-am izbutit. Dacă izbuteam, ne-am fi blestemat izbânda. Am fi fost nişte Erostraţi: am fi dat foc prezentului şi viitorului ţării, pentru că, în loc de Franţa – după cum credeam -, Prusia a ieşit învingătoare şi de unde, biruind Franţa, principele Carol de Hohenzollern era o primejdie pentru noi, biruind Prusia, el ne-a fost scândura de scăpare” (pag. 320)

N-a adus-o din condei Bogdan Suceavă, l-a citat pe Candiano însuşi, din cartea sa memorialistică. Ei, ce ziceţi, nu-i caragialiană situaţiunea? Ba tiran, ba scândură, ba… după cum o bate vântul, nu-i aşa? S-au împăcat cu toţii. Mereu se împacă, pe deasupra capetelor noastre. Sub auspiciile unui regim „curat constituţional”…

Republica, Bogdan Suceavă