Repin, Sirvend și Filarmonica George Enescu – sublimul perfecțiunii și puterea emoției profunde

Vadim Repin a mai fost la București, ca invitat al Festivalului Internațional George Enescu, dar niciodată n-a fost să fie pe scena Ateneului Român. Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră de Dmitri Șostakovici ne-a lăsat fără suflare, o sală întreagă încremenind preț de minute bune. Concertul care nu s-a lăsat deloc ușor de adus la public (șapte ani s-au scurs de la momentul când Șostakovici l-a terminat de scris și momentul când a fost cântat pentru prima dată) a fost pentru Repin Calea! A intrat însoțit de dirijorul serii, Jesko Sirvend, și-a așezat vioara și a început să cânte. Ce-a urmat ține de magie, nu poți să numești altfel starea de grație care ne-a cuprins pe toți. Tot chinul lui Șostakovici, toată agitația vieții lui prinsă în ghilotina unui regim totalitar de stânga de care n-a știut cum să fugă mai departe, toate spaimele și toate momentele de groază trăite de compozitor s-au auzit grație lui Vadim Repin. Orchestra l-a însoțit pe acest drum, iar Sirvend a fost mijlocitorul perfect, când călăuză pentru orchestră, când partenerul perfect pentru Repin. Fiecare moment al concertului, un spectacol al emoției pure, ceea ce justifică absența bisului. Nu mai era loc pentru altceva după un astfel de concert, care trebuia să se așeze în noi, cei din auditoriu. Cuceritor prin combinația unică de modestie, simplitate și profunzimea spiritului, Vadim Repin și-a câștigat de mult locul în rândul Aleșilor, fiecare ieșire la scenă nefiind altceva decât o reconfirmare a acestui statut. Să ne bucurăm, așadar, că-i suntem contemporani și să-l ascultăm cu smerenia cerută de fiecare moment în parte.

Repetiții pentru concert – credit foto Cătălina Filip

Pentru iubitorii de drumeții montane Simfonia Alpilor compusă de Richard Strauss nu are nevoie de prea multe explicații. Dimpotrivă, poate fi un bun companion muzical pentru atunci când cineva pleacă pe un traseu montan, singur sau împreună cu tovarășii de drum. Strauss a iubit natura și ca un demn reprezentant al romantismului a dus cu el în zorii epocii moderne timpurii tot ceea ce ține de atmosferă, astfel încât explorarea naturii să se combine firesc cu admirația pentru formele viului ce se arată privitorului. Sunetul însoțește imaginea, pentru că lui Strauss i-au ieșit perfect tablourile, în sensul cel mai plastic cu putință. Noaptea, răsăritul, ascensiunea, intrarea în pădure, plimbarea de-a lungul pârâului, cascada, apariția de niciunde a unor animale, pajiștile înflorite cu mirosurile și foșnetul lor specific, pășunea alpină în toată splendoarea ei, desișurile și rătăcirea, abaterea de la traseu (cui nu i s-a întâmplat cel puțin o dată asta pe munte?), ghețarul, momentele periculoase, viziunea, risipirea ceții, norii prevestitori de furtună, tăcerea profundă de dinainte de furtună, dezlănțuirea stihiilor, apusul de soare, liniștea nopții, toate acestea sunt secțiuni distincte ale simfoniei, distribuite în cele patru mari momente. Tânărul dirijor Jesko Sirvend a studiat atent partitura și a înțeles că totul ține de finețe și dozaj, de o atentă îmbinare de sunete scoase de instrumentiști. Nimic în plus, nimic în minus.

Repetiții pentru concert – credit foto Cătălina Filip

Simfonia Alpilor așa cum a gândit-o Sirvend a fost o demonstrație de rafinament, unde nuanțele au câștigat în detrimentul forței. Tehnica instrumentiștilor a slujit perfect muzica, astfel încât aplauzele de la final au răsplătit bucuria orchestrei: s-a auzit perfect și, mai ales, s-a înțeles mesajul lui Strauss: călătoria pe munte e de o frumusețe aparte, iar omului nu-i este dat alt rol decât cel de admirator. Intervențiile umane (ah, am ajuns să detest cuvântul „intervenție”) nu sunt binevenite, echilibrul există pentru a fi conservat, iar omul este adesea un intrus. Percuționiștii au fost impecabili, iar Eduard Antal la orgă mi-a readus aminte de concertele lui de la Catedrala Sfântul Iosif. Când tunetele furtunii au răsunat sub cupola Ateneului Român mi-am adus aminte de un traseu făcut în tinerețe, în Piatra Craiului; pe o ploaie care părea că aduce sfârșitul lumii, prin chei, ne grăbeam să ajungem la cabană și numai ce auzim în urma noastră un zgomot puternic: la nici trei pași în spatele nostru tocmai căzuse un copac putrezit; dacă până atunci eram voioși și dornici de poante, în acel moment am amuțit. Am resimțit epidermic toate acele momente ascultând Simfonia Alpilor, nu e puțin lucru deloc să-mi aduc aminte de o excursie montană în timpul unui concert de muzică cultă, aici e meritul deplin al dirijorului care a reușit să pună în evidență maturitatea unei orchestre aflată într-o ascensiune profesională formidabilă.