„Renașterea europeană. Centre și periferii” de Peter Burke

Autorul care a popularizat denumirea de „Renaștere” și cel care rămâne, pe bună dreptate, cea mai consultată sursă în această privință, a văzut-o pe aceasta ca pe o perioadă istorică. Tot ca perioadă istorică a fost descrisă Renașterea de către Catherine Fletcher, în cartea despre care am scris aici, Frumuseșe și teroare. Renașterea italiană și ascensiunea Occidentului. Perspectiva istorică, în sensul de descriere a evenimentelor care au avut loc în acea perioadă, așa cum a făcut Fletcher, este necesară pentru înțelegerea Renașterii, dar, pentru că în întreaga Europă Renașterea s-a răspândit diferit și a avut tendințe contrastante, cercetătorii consideră că cea mai potrivită descriere a acesteia ar fi de mișcare, în primul rând culturală.

Anume aceasta este perspectiva lui Peter Burke din cartea sa Renașterea europeană. Centre și periferii. El se va concentra aici pe descrierea culturii Renașterii, a viziunilor, instituțiilor, dar și practicilor care au pătruns în tezaurul cultural occidental și au rămas reprezentative pentru civilizația europeană.

Ca orice istoric care se respectă, Burke face și el o clasificare convențională a perioadelor Renașterii:

„Istoria începe cu redescoperirea culturii clasice și cu prima tentativă de imitație. Urmează apoi faza de stăpânire a acestei culturi, așa numita „mare” Renaștere, în cadrul căreia au fost învățate regulile de combinare a diferitelor elemente, iar imitația s-a transformat în emulație. Ce-a de-a treia și ultima fază este cea a modificării deliberate, încălcarea conștientă a regulilor”. (p.29)

Înțelegem astfel că ceea ce a început cu fascinația și imitația strictă a Antichității, adică cu renașterea interesului pentru cultura clasică și cu respingerea, în cercurile de elită, a caracteristicilor evului mediu – stilul gotic, scolastica și romanul cavaleresc, s-a dezvoltat ulterior în ceva particular, elementele antice amestecându-se cu elemente medievale europene, dar și cu elemente străine culturii occidentale (un exemplu fiind arabescurile arabe), iar mai apoi, ca o reacție la imitația riguroasă a culturii clasice, s-a dezvoltat un fel de contracultură, prin respingerea regulilor stricte în scrierile, arhitectura și pictura, ba chiar și filosofia Renașterii târzii, aceasta punând bazele pentru „filosofia naturală” care își va afla dezvoltarea fulminantă în mișcarea care a început în secolul al XVII-lea, Iluminismul.

Cronologic, dar din nou convențional, cele trei faze s-ar prezenta astfel: imitația a început în secolul al XIV-lea și a durat până la începutul secolului al XV-lea. „Marea Renaștere” sau emulația, perioada în care italienii au ajuns la convingerea că pot concura cu anticii, se întâmplă între anii 1490 – 1530, iar Renașterea târzie e situată de Burke între anii 1530 și 1630. În această perioadă, Renașterea este internaționalizată și „domesticită”, adică ea nu mai este considerată monopolul exclusiv al italienilor, ci se răspândește în întreaga Europă, multe din popoarele căreia își aduc contribuția lor originală la cultura „timpului nou”.

Totodată, Renașterea târzie este și perioada când aceasta este, după expresia lui Burke, „domesticită”, adică ceea ce în perioadele anterioare era interesul și practica unui grup restrâns de învățați și aristocrați devine o mentalitate, este inclusă în practicile și obiceiurile unor mase mai largi de oameni, iar prețuirea demnității umane nu mai este o inovație, ci este o atitudine aproape normală, pregătind astfel intrarea în scenă a Iluminismului.

Dacă ne-am clarificat cu cronologia, să vedem cum localizăm Renașterea. Fără îndoială, Italia este locul de unde a pornit Renașterea, dar de ce? Desigur, răspunsul este complex, dar perspectiva lui Burke este general acceptată:

„În Italia, modelul francez al stilului gotic, al stilului cavaleresc și al scolasticismului au pătruns mai puțin profund decât în alte regiune ale Europei. Scolasticismul a ajuns prea târziu în Italia, unde universități ca Bologna și Padova s-au concentrat pe drept, arte și medicină, nu pe teologie. Orașele italiene, multe dintre ele autonome începând din secolul al XI-lea, au produs o cultură alternativă, mai curând laică decât teologică și mai degrabă civilă decât militară”. (p.35)

Un răspuns la fel de pertinent este și invazia francezilor în peninsulă, care a declanșat lupta pentru dominație în teritoriile italiene între două mari puteri: franceză și spaniolă, care s-a întins pe mai bine de șase decenii și a rămas în istorie sub numele de războaie italiene. Aceste războaie distrugătoare au declanșat, totodată, niște nostalgii latente în sufletele italiene față de trecutul lor antic glorios, când Roma era o putere gigantică și copleșitoare, în contrast cu numeroasele stătulețe italiene moderne, având diferite forme de guvernare, care concurau și se aflau mereu în conflict unele cu altele. Războaiele nu au fost factorul decisiv, bineînțeles, ci mai degrabă, ultima picătură care a provocat un răspuns cultural la violența „barbarilor”, căci așa îi numeau italienii pe toți cei de dincolo de Alpi.

Dar să remarcăm subtitlul cărții, Centre și periferii. Este evident că Peter Burke se referă la întreaga Renaștere europeană, nu doar la cea italiană. Ungaria și Polonia, de exemplu, au avut o importanță majoră pentru arta și umanismul renascentiste, pe când în Anglia noul stil a ajuns mai târziu (și oricum Anglia era mai influențată de modele curții din Burgundia, decât de cele din Italia). Diaspora italiană a artiștilor, umaniștilor, dar și a negustorilor stabiliți în Lyon sau Anvers a avut și ea o contribuție mare la receptarea și dezvoltarea în aceste orașe a spiritului renascentist. Mai mult ca atât, unii istorici ai culturii deosebesc chiar două centre ale Renașterii, care corespund celor mai urbanizate regiuni ale acelei perioade: Italia de nord și sudul Țărilor de Jos, dar Burke ne îndeamnă să nu exagerăm independența celor două presupuse centre unul față de altul. În sfârșit, să nu uităm de germani, mai ales de tipografii germani, care au răspândit scrierile renascentiste într-un cerc mult mai larg de oameni. Contribuția și interacțiunea acestor centre între ele și cu periferiile (de exemplu, Rusia Țaristă) sunt analizate în carte într-un ritm destul de alert, cartea neavând pretențiile unei descrieri exhaustive, dar analiza, așa suplă cum e, este suficientă pentru a ne forma o imagine generală și a nu ne rătăci în detalii.

Pe parcursul întregii cărți, Peter Burke subliniază de asemenea tensiunea, dar și interacțiunile dintre cultura noului timp, cea umanistă, și cea a Evului Mediu. Astfel, trebuie să ținem minte că scolastica a rămas să domine universitățile pe tot parcursul secolelor XIV -XVI (deși greaca a fost introdusă ca materie de studiu în mai multe universități, chiar și la Paris – centrul scolasticii), umanismul manifestându-se ca tendință în cercurile neoficiale (de exemplu, școala neoplatoniciană din Florența, cercurile de umaniști de la curțile nobiliare, dar mai ales corespondența dintre umaniști, acea Republică virtuală a Literelor, toate au promovat noua tendință). Totuși, în Țările de Jos în secolul al XV-lea, principalele centre ale umanismului au fost mănăstirile, de aceea nu ar trebui să excludem din această nouă mișcare mănăstirile și pe călugări. În arhitectură, de asemenea, „vitruvianismul” a coexistat cu arta gotică, predominantă în Evul Mediu, care chiar a dezvoltat stiluri noi – „flamboaiant” și „perpendicular”. Nici romanul cavaleresc nu a dispărut, destul de faimoasele Tirant lo Blanc și Morte d’Arthur datând din această perioadă. Astfel, vom simți în cartea lui Burke zvâcnirile unei epoci noi care vrea să iasă de sub mantia autoritară a Evului Mediu, dar care, în timpul acestor încercări, se va transforma ea însăși și se va manifesta, în același timp, ca o cotitură în cultura artistică și conceptuală a occidentului, dar și ca un punct de legătură dintre epoca medievală și modernitate.

Totuși, ca să menționăm doar câteva puncte definitorii care face Renașterea să fie Renaștere, ar trebui să vorbim mai întâi despre umanism. Umanismul nu se referea, inițial, la secularism sau ateism, deși accentua importanța acțiunii și valorii umane, ceea ce crea o oarecare tensiune cu unele aspecte ale teologiei creștine. Reprezentanții săi se aplecau mai cu seamă asupra criticii textuale, ceea ce, într-adevăr, a dus la subminarea autorității Bisericii, ca de exemplu prin descoperirea faptului că Donația lui Constantin, prin care primul împărat roman creștinizat i-ar fi predat papei autoritatea asupra Imperiului Roman de Apus, era un fals. Demnitatea umană era ideea centrală a umanismului și ea implica și importanța angajării în viața politică, nu doar studiul contemplativ; cu toate acestea, inițial, „umanist” era doar cineva care studia artele liberale. În perioada Renașterii, acestea se referă la cinci materii umaniste: etica, poezia, istoria, retorica și gramatica. Etica era importantă deoarece capacitatea de a deosebi binele de rău era una considerată a fi exclusiv umană. Poezia și istoria erau etică aplicată, oferind exemple demne de urmat sau de evitat. Retorica și gramatica sunt arte ale limbajului, iar acesta, din nou, le permite oamenilor să facă diferența dintre bine și rău. În fond, vedem că etica este preocuparea de bază.

Marea omisiune a gândirii renascentiste a fost logica: în zelul lor de a se opune scolasticilor medievali, filosofii Renașterii au respins logica, care făcuse progrese serioase în perioada scolastică, progrese care meritau a fi preluate și incorporate într-o filosofie umanistă. Atitudinea aceasta este redată de Sandro Botticelli, în pictura sa Un tânăr prezentat celor șapte arte liberale. În pictură, Retorica este reprezentată cu palma desfăcută, prezidând adunarea. Accentul este deplasat, în această perioadă, de la pumnul strâns al logicianului, care își doboară nemilos oponentul prin forța argumentelor, la palma desfăcută a retorului, căci acesta folosește, în schimb, persuasiunea.

În general, se consideră că umanismul a fost dominat mai degrabă de filologie decât de filosofie, de critica textuală mai mult decât de critica societății. În ceea ce privește filologia, este caracteristic pentru această perioadă introducerea unor reguli stricte de scriere în stil clasic.

Cel mai influent teoretician în acest sens a fost Pietro Bembo. Bembo distingea trei stiluri: cel înalt, cel mediu și cel comun, fiecare fiind adecvat anumitor subiecte, dar el evidențiază, totuși, superioritatea și puritatea stilului înalt, al cărui model era „stilul maiestuos” al lui Cicero, cu propoziții complexe și fraze ornate. Modelul pentru poezie era Vergiliu. Asta dacă vorbim despre scrierile în latină. Dar ceea ce este important de menționat este că Bembo a oferit modele și pentru scrierea în limbile vulgare. El a făcut eforturi mari pentru impunerea toscanei ca limbă literară a Italiei. În acest sens, modelele erau Petrarca și Dante, pentru poezie, iar Boccaccio – pentru proză. Promovarea scrierilor în limbile vulgare poate fi considerată o inovație a umanismului, puternic susținută de cealaltă inovație notorie: tiparul cu caractere mobile.

Aceeași tendință a regulilor apare și în artele vizuale. Teoretician, în acest sens, poate fi considerat artistul toscan Giorgio Vasari (și autorul care ne-a lăsat biografiile celor mai mari artiști plastici ai perioadei). Vasari a fost, apropo, cel care pentru prima dată a folosit substantivul „Renaștere” în cartea sa de biografii și el, de asemenea, a deosebit trei etape ale progresului către perfecțiune, iar ultima etapă o identifică cu opera a trei mari maeștri: Leonardo, Rafael și Michelangelo.

Stilul gotic este condamnat, iar modelul, în arhitectură, este stilul clasic al arhitectului roman Vitruviu. De exemplu, pentru Vitruviu, severitatea coloanelor dorice era potrivită pentru templele zeilor masculini, iar delicatețea celor corintice era adecvată zeițelor. Așadar, ca să avem o idee despre stilul artistic al perioadei, putem spune, subliniez că doar în linii mari, foarte generalizat, că arta Renașterii este cea care se plasează între stilul gotic medieval și stilul baroc al epocii moderne. În pictură, descoperirea perspectivei, dar și umanizarea sfinților în reprezentări sunt câteva din inovațiile caracteristice.

Desigur, atât în literatură, cât și în artă, canoanele au fost, ulterior, tot mai mult asimilate, dar și criticate, adaptate și încălcate, dar acestea au rămas definitorii pentru moda nouă a Renașterii.

Dacă tot vorbim despre noutăți și practici, să menționăm, cu titlu de curiozități, câteva care provin din Renaștere și s-au statornicit în cultura occidentală, bucurându-se de prestigiu până în prezent:

De exemplu, muzeul. Termenul „muzeu” însemna, la origini, „un spațiu dedicat muzelor”. A fost pus în circulație de Paolo Giovio, un episcop care avea o colecție de portrete în locuința sa de lângă Como, despre care spunea că ar fi construită pe ruinele vilei lui Pliniu și care era decorată cu picturi reprezentându-le pe cele nouă muze. Pe atunci, spațiul în care se expuneau statuile sau alte obiecte se numea „galleria”, adică un spațiu prin care te puteai mișca. Printre primele muzee construite anume în acest scop este încăperea adăugată în 1568 la Palazzo Grimani din Veneția, iar în 1570, o parte din palatul Uffizi (Florența) a fost dedicată prezentării publice a colecției Medici, de către marele duce Francesco I.

Alt obicei al perioadei era organizarea, în locuințele nobililor, a birourilor de studiu. Înainte de a-și expune public colecția în Uffizi, Francesco o păstra în așa-numitul „scrittoio”. „Scrittoio”, sau „studiolo”, era biroul de studiu care intrase la mare cinste în timpul Renașterii, în rândurile aristocrației. Acesta era versiunea laică a chiliei călugărului, o încăpere dedicată faimoasei „vita contemplativa” – lecturii, scrisului, meditației. Pe pereții birourilor erau pictate maxime, cu scopul de a favoriza gândurile potrivite. Biroul lui Montaigne din turnul conacului său avea, pe bârnele sale, diferite inscripții: douăzeci și cinci în elină și treizeci și două în latină. Iar Machiavelli spunea că, înainte de a intra în scrittoio, pentru a discuta cu anticii, se îmbrăca în hainele lui cele mai bune. La sfârșitul secolului al XVI-lea, moda s-a răspândit și în afara cercului erudiților și aristocrației. Curtezana venețiană Julia Lombarda avea, în al său studiolo, o figură de bronz reprezentându-l pe Cupidon, un portret al lui Dante, „Triumfurile” lui Petrarca, patru ulcioare de majolică și câteva cărți.

Surprinzătoare pentru această perioadă, ținând cont de faptul că muzica nu s-a bucurat de o dezvoltare impunătoare pe atunci, este nașterea operei. Muzica e marea absentă a Renașterii, în sensul că realizările din acest domeniu, în perioada de aur a Renașterii, secolele XIV – XV, nu se inspirau din cultura clasică și italiană. În toate celelalte domenii, italienii au dat tonul, pe când în muzică italienii erau cei care admirau produsele străine.

Totuși, în secolul al XVI-lea au apărut încercări de a reînvia muzica elină antică. Cel mai asiduu cercetător în acest domeniu a fost Girolamo Mei, dar el nu și-a publicat descoperirile, ci i le-a comunicat tatălui lui Galileo Galilei, Vincenzo Galilei. Acesta, în „Dialog despre muzica clasică și modernă”, era de acord cu faptul că în perioada modernă oamenilor „nu le-a mai păsat cine știe ce de muzică”. Abia în ultimii ani ai acestei perioade a reînviat interesul pentru aceasta. Grupul restrâns din care făceau parte Vincenzo Galilei și Girolamo Mei, dar și liderul acestuia, Giovanni de Bardi, grup cunoscut sub numele Camerata, a dat naștere unei inovații în muzică, deși își doreau să scoată din întuneric muzica clasică. Cu ocazia nunții lui Ferdinando Medici, de exemplu, grupul a încercat să reconstituie un festival de muzică elin, prin lucrarea lui Bardi „Victoria lui Apollo împotriva șarpelui”. Un interpret din acest grup, Giulio Caccini, a inventat „stile recitativo”, stilul conversațional de interpretare, iar alt membru al grupului, Jacopo Peri, a compus muzica unei piese de teatru muzicale în acest stil conversațional, complet nou: piesa „Euridice”, jucată în 1600 și considerată azi primul spectacol de operă care a supraviețuit timpului („Dafne”, așa cum a fost compusă inițial, deși mai veche cu doi ani, nu a supraviețuit, dar Heinrich Schütz a compus o nouă versiune a ei în 1627). Astfel, în încercarea de a reînvia ceva vechi, umaniștii au inventat ceva nou: opera.

Prin toate aceste și alte contribuții la care ținem atât de mult, Renașterea continuă să ne fascineze, iar cartea lui Peter Burke, Renașterea europeană. Centre și periferii, ne sistematizează, dar și nuanțează imaginea acestei perioade atât de efervescente. Expunerea concisă, dinamica alertă și analiza succintă a tendințelor și caracteristicilor Renașterii, fac cartea să pară poate prea concentrată, dar totodată informativă și captivantă, iar perspectivele recente pe care le aduce Burke în studiul mișcării o fac o lectură curioasă și necesară.

Renașterea europeană. Centre și periferii de Peter Burke