Copiii Uitați oftează des și din toată inima. Au toate motivele să fie copleșiți de tristețe, de vreme ce se simt singuri. De la o anumită intensitate, oftatul lor este perceput, la orice oră din zi sau din noapte, de niște oameni care au o sensibilitate neobișnuită. Purtătorii de Urechi Ciulite disting imediat un oftat autentic de unul prefăcut, nu pot fi păcăliți. Ei sunt adevărați „cititori” de oftat, fiindcă înțeleg foarte multe despre situația copiilor abandonați. Ascunse sub o claie de păr, urechile acestea sensibile ale salvatorilor au membrane care vibrează când în preajmă se află un copil suferind din pricina singurătății.
Părinții uită (în mai multe feluri) de propriii copii, au adicții nocive (ca alcoolismul) sau, pur și simplu, din grijă excesivă, îi transformă pe cei mici în prizonieri.
Copiii Uitați se descurcă așa cum pot. Fiind împărțiți în mai multe clase de funcționalitate, așadar de putere, de rezistență la un mediu vitreg, ei caută discret ajutor sau așteaptă să fie ajutați. Sunt triști, sunt și veseli, dar sunt mai ales curioși. Nu mai luptă să devină vizibili pentru adulții din viața lor, însă nici resemnați nu au ajuns încă.
Alfred Uitat este dintre cei care stau cel mai bine la capitolul autonomie. Se descurcă singur și, când are ocazia, iese din întunericul apartamentului. Așa o descoperă pe Amanda și, în livada ei de meri, în compania miraculoasă a unui motan și a unui corb, se sinte ca la capătul lumii. Orfan de mamă, Alfred este crescut de un tată care fie doarme, somn de om bolnav, fie călătorește. Alfred rămâne singur luni întregi, fără bani și fără mâncare. Electricitatea, neplătită la timp, se întrerupe. La școală are note excelente, însă, pentru a masca absența tatălui, copilul îi falsifică semnătura pe un test notat cu notă maximă. Când se termină pastele și castraveții murați, Alfred descoperă cu uimire că există cineva care îi poartă de grijă – Amanda. În fiecare noapte, băiatul găsește la ușă câte ceva de mâncare.
Împreună cu Amanda, Alfred înființează un studio de radio din care transmite, la ore când adulții dorm, emisiuni speciale pentru Copiii Uitați. Ei nu pot dormi din pricina neliniștii. Pentru că sunt mai mulți, Alfred și Amanda îi pot organiza pe Copiii Uitați într-o comunitate, le înlesnesc întâlnirea și le organizează o splendidă masă de Crăciun.
Plină de mistere, doar un pic tenebroasă, cu elemente magice și personaje fabuloase, cartea scrisă de Anja Portin pare un volum din seria Harry Potter. Oricum, se poate spune că este una dintre acele cărți norocoase pe care toți copiii le deschid cu plăcere.
Despre autoare, găsim câteva informații în prezentarea editurii:
Scriitoarea finlandeză ANJA PORTIN a semnat, de-a lungul timpului, cărţi pentru copii, eseuri, cărţi de non-ficţiune şi un roman. A studiat literatura comparată şi dreptul la Universităţile din Helsinki şi Turku şi a lucrat ca jurnalist şi editor. În 2020, a fost distinsă cu Finlandia Junior, cel mai prestigios premiu literar al anului acordat titlurilor pentru copii şi adolescenţi, pentru romanul Radio Popov şi copiii uitaţi.
Las mai jos câteva fragmente:
„Eu sunt Alfred. Alfred Uitat, cel care vă va spune această poveste. Orice narator ştie că toate poveştile trebuie să aibă un început. Ceva care pune evenimentele în mişcare. Unele povești încep cu o întâmplare importantă, cum ar fi erupția unui vulcan ori naşterea sau moartea cuiva. Ori faptul că cineva primeşte un pachet ciudat prin poştă. Alte poveşti însă pornesc de la un incident nesemnificativ, un mic capriciu, cum ar fi că cineva se hotărăşte să afle dacă nu cumva poate dormi mai bine pe podeaua din hol decât în propriul pat. Aşa cum am făcut eu într-o noapte de octombrie.
Deja încercasem tot ce-mi trecuse prin minte în noaptea aceea. Deschisesem fereastra şi întorsesem perna pe toate părţile. Îmi pusesem şosete, apoi le scosesem. Băusem apă și fusesem la toaletă. Mâncasem o jumătate de castravete murat și mai băusem o gură de apă, însă somnul tot nu venea. Văzând că nimic nu ajută, am luat perna sub brat şi m-am dus în holul de la intrare. M-am întins pe covorul aspru şi am strecurat lanterna sub pernă. Noaptea o țineam adesea în buzunarul pijamalei. Covorul de pe hol nu fusese aspirat de ani de zile – era plin de nisip şi pământ uscat care mă înțeра pe spate, dar, sub greutatea mea, granulele tari s-au preschimbat în scurt timp într-o pulbere fină. Altfel, culcușul meu a devenit chiar comod. Măcar era o schimbare binevenită în nopţile mele albe.
Stăteam întins pe jos şi ascultam sunetele nopții. Caloriferul scotea un zumzet ciudat, iar o creangă a zgâriat fereastra de parcă ar fi avut unghii. În rest, linişte deplină. Sau nu chiar. Stomacul meu chiorăia mai tare ca niciodată. Mi-era foame. O foame cumplită. Locuiam cu tatăl meu pe Strada Argilei, la numărul 4. Cred că ar trebui să pun între ghilimele „locuiam cu tata”. Sau mai degrabă doar „cu tata”, fiindcă el nu era niciodată acasă. Aşadar în teorie locuiam cu tata, practic fusesem lăsat de unul singur în apartamentul nostru spațios, cu trei camere și o bucătărie, dintr-un bloc de locuinţe, în vreme ce tata era mai tot timpul plecat de-acasă cu treburi.
Trecuse cel puţin o lună de când plecase; poate şi mai mult, nu ştiu exact. Nu mai eram foarte conştient de trecerea timpului. Tata muncea, aşa cum îmi spunea chiar el, ca să-şi ducă mai departe afacerea și avea întâlniri cu oameni importanți undeva prin lume. Poate în Italia sau Mexic. Sau în Bali. Tata nu-mi spunea niciodată unde se duce şi nici când se întoarce. Într-o zi, fără să anunţe, a intrat pe uşă și și-a lăsat geanta din care a scos o statuetă oribilă, pe care a aşezat-o sus pe bibliotecă. Apoi s-a trântit pe canapea şi nu s-a mai mişcat de acolo până ce n-a venit vremea să plece iarăşi.
De obicei tata cumpăra mâncare înainte de călătoriile sale, dar de data asta a uitat. M-am gândit că-mi lăsase totuşi nişte bani ca să mă duc la cumpărături şi m-am entuziasmat. Pentru prima dată puteam să aleg eu ce să mănânc. Gata cu macaroanele şi pâinea uscată! Voiam fructe proaspete și brânză, şi pâine abia scoasă din cuptor, atât de moale la atingere! Emoţionat, am deschis coşul de gunoi și m-am aplecat să scot de acolo cutia de tablă ruginită în care ținea tata banii. Dar pe fundul ei nu erau decât câteva monede, care de-abia ajungeau să iau nişte mărunţişuri și o hârtie igienică.
Aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu ce mai era prin cămară. Am găsit orez, macaroane și făină. Un borcan de ketchup, câţiva castraveți muraţi şi nişte chifle vechi. Mai erau şi nişte pliculeţe de ceai şi miere. Dar toate astea n-aveau să-mi ajungă prea mult. În timpul zilei am preparat macaroanele şi am scos, nu fără efort, resturile de ketchup de pe fundul borcanului cu un cuțit. La cină n-am mai avut decât un pliculeţ de Earl Gray cu miere și o chiflă tare ca piatra. Era ceaiul preferat al tatei, care mie nu-mi plăcea câtuşi de puțin. A trebuit să-l prepar cu apă caldă de la robinet, pentru că araga-zul nu mai funcţiona. Tata uitase să plătească factura la electricitate, şi ne-au tăiat curentul la scurt timp după plecarea lui, imediat ce am terminat de gătit pastele.
Şi iată-mă stând în beznă, cu firele de nisip de pe covorul din hol încă lipite de spate și o ceașcă de ceai călduţ lângă mine, când pe holul blocului au început să se audă paşi. Pașii s-au oprit brusc și a răsunat un ciocănit. Apoi din nou pași: s-au oprit și CIOC-CIOC. Iarăşi paşi, stop, CIOC-CIOC. Până la urmă paşii s-au oprit chiar în spatele uşii noastre. Intrusul se afla acum la doar un braț distanţă de mine. Mi-era teamă să nu mă dea de gol chiorăitul propriului stomac, dar, din fericire, stomacul meu a avut bunul-simţ să tacă în ultima clipă.
Am răsuflat uşurat. Sau doar obosit şi plictisit. Poate câte-un pic din toate. Uneori suspinele ies din mine aparent fără niciun motiv. (pp. 5-8)
*
„Salutare, din nou, tuturor celor care sunteţi acolo, sub pături! Aici Radio Popov, eu sunt Alfred, gazda voastră. Astăzi vom începe cu o întrebare: ce au în comun Mowgli, Tarzan şi Romulus şi Remus? Cine vrea să răspundă? Nimeni. Bine, atunci o să vă spun eu! Toți patru au fost copii crescuţi de animale. Copii sălbatici, cum li s-a spus. Nu copii de fiare sălbatice, ci copii crescuţi de fiare sălbatice.” (p. 108)
*
„În prezent, locuiesc în aceeași casă cu un motan un corb, dar ei n-au grijă de mine şi nici eu de ei. Mai degrabă, coexistăm paşnic. Ei mă lasă în pace şi cu îi las în pace, cu excepția cazului în care îl găsesc pe unul lenevind în hamacul meu şi pe celălalt scormonindu-mi în rucsac. La început mi s-a părut un pic ciudat să stau în casă cu ei, dar acum am început să mă obișnuiesc. Nu mă mai sperii dacă aud noaptea foşnet de aripi și dimineaţa unul din ei se uită fix la mine. De fapt, îmi plac amândoi foarte mult, deşi aş prefera să fiu un șoim. Aş zbura iute deasupra capetelor lor, cu cel puțin trei sute de kilometri pe oră.
Acum, Radio Popov va aprinde o lumânare în cinstea tuturor copiilor sălbatici şi în cinstea prietenilor lor din lumea animalelor. Vântul suflă printr-o crăpătură din fereastra mea acoperită cu un carton, flacăra pâlpâie. Aprindeți și voi o lumânare, un bec sau lanterna de la telefonul mobil. Sau închideți ochii şi imaginați-vă lumina.
Înainte să încheiem, vă mai spun un lucru. Ar fi grozav să primim mesajele voastre. Scrieți la Radio Popov. Scrieți despre lupi, maimuţe, păsări sau orice altceva doriți. Radio Popov nu poate primi SMS-uri sau mesaje pe WhatsApp, aşa că folosiți hârtie și pix. Scrieți Radio Popov la adresă și lăsați scrisoarea noaptea în fața uşii de la intrare. Dacă nu puteți ajunge la uşă, lăsați-o la fereastra dormitorului. Redacţia Radio Popov va ridica scrisoarea înainte de ivirea zorilor, înainte ca altcineva să apuce să s-o vadă. Lăsați-o, deci, cu încredere! Haideți, la scris! Aici RADIO POPOV!” (p. 110)
Radio Popov și copiii uitați de Anja Portin
Ilustrații de Miila Westin
Editura: Humanitas
Colecția: Junior
Traducerea: Andreea Niță
Anul apariției: 2023
Nr. de pagini: 280
ISBN: 978-973-50-7867-6
Cartea poate fi cumpărată de aici.
