Privește înapoi fără mânie (note de lectură)

Atrocitățile și traumele, fie ele individuale sau colective, lasă urme de neșters, uneori până la a nu știu câta generație. Drojdiile lor fermentează și nasc demoni greu de stăpânit. Distorsionează sau frâng destine. Odată ruptă bariera dintre bine și rău, dintre moral și imoral, dintre ceea ce se face și ceea ce nu se face, mintea omenească o ia razna. Cât de profundă și puternică să fie oare iubirea încât, deși nu uităm (și probabil nu trebuie) suferința îndurată, trauma, putem să rămânem buni, toleranți în felul nostru interior?! „Până unde putem iubi? Care este limita noastră? Până la ce punct trebuie să iubim pentru a rămâne umani până la sfârșit?” se întreabă scriitoarea Han Kang pe marginea romanului Nu ne despărțim, în care dezvoltă o narațiune polifonică despre rolul recuperator al memoriei individuale și colective în raport cu unul dintre cele mai îngrozitoare masacre: treizeci de mii de civili, inclusiv femei și copii, uciși în Coreea, insula Jeju, la sfârșitul anilor 1940, inclusiv încarcerarea și torturarea multor altor bărbați acuzați pe nedrept de rebeliune.

Han Kang a primit, în 2024, Premiul Nobel pentru Literatură. În țara de origine, Coreea, a primit, de asemenea, multe distincții și premii importante pentru activitatea ei literară: poezie, proză scurtă, romane, eseuri, literatură pentru copii. I s-au acordat și premii literare internaționale, dintre cele mai prestigioase, ceea ce face din Han Kang, astăzi, cea mai cunoscută și mai apreciată scriitoare coreeană, tradusă în peste cincizeci de țări, inclusiv în România. La noi, cel mai cunoscut și mai citit roman al său este Vegetariana (2007).

Nu ne despărțim reprezintă un roman polifonic, în care se suprapun și se completează reciproc nu doar vocile narative, ci și teme precum istoria, prietenia, condiția umană (tragismul existențial), memoria recuperatoare, depresia,relația mamă-fiică.

Vocea narativă principală, cea care străbate toată cartea, antrenând alternativ și celelalte voci, este cea a lui Gyeongha. Chinuită de coșmaruri, înainte, în timpul și după publicarea unei cărți-document, femeia intră în depresie, se izolează de familie și se pregătește să moară. Are un vis recurent, alimentat de toate cercetările întreprinse pentru cartea la care lucra: la marginea unei coline montane sunt zeci de „trunchiuri negre de copaci de diverse dimensiuni, ușor încovoiați și contorsionați ca o mulțime de femei, bărbați și copii cuibăriți cu totul în zăpadă.” Mergând printre ei are brusc revelația tulburătoare a unui cimitir la marginea mării, cu fluxul crescând și amenințând astfel să acopere mormintele și osemintele din vale. Coșmarul se amplifică pe fondul cercetărilor despre masacrul dintr-un anumit oraș (subiectul cărții), se metamorfozează și pare mereu să-i pună lui Gyeongha viața în pericol.

Este momentul în care prima naratoare îi face intrarea lui Inseon, a doua voce a cărții, prietena cea mai dragă, fotografă și documentarist, căreia Gyeongha îi propune să lucreze la un proiect comun: să găsească locul potrivit pentru plantarea a nouăzeci și nouă de trunchiuri de copaci, pe care să-i acopere apoi zăpada. Rolul lui Inseon ar fi acela de a găsi locul și de a filma tot procesul plantării pentru realizarea unui scurtmetraj de impact: copacii se vor opune fluxului marin și vor proteja astfel osemintele și mormintele din vale.

Trec patru ani și cele două fete nu reușesc să-și sincronizeze programul; dacă Gyeongha vrea să renunțe la proiect, Inseon se dovedește extrem de perseverentă, procurând trunchiurile de copaci și pregătindu-le pentru plantare. Accidental, în atelierul de tâmplărie, ea își taie cu fierăstrăul electric două degete, este spitalizată, o cheamă telefonic pe Gyeongha și o trimite în satul natal din insula Jeju, pentru a-i îngriji perușul. Călătoria lui Gyeongha devine emblematică, permițându-i să rememoreze întâlnirea cu Inseon, cu mama acesteia, regăsirea de sine, accesul la documentele și filmările/pozele din casa părintească a lui Inseon.

Izolarea voluntară a naratoarei, în vederea retragerii totale din lume și din propria viață, este depășită acum prin această călătorie salvatoare și clarificatoare, inițial pentru a da curs rugăminții unei prietene, ulterior o inițiere în bolgia unuia dintre masacrele oribile, revoltătoare, din Coreea aflată sub regimul colonial japonez în perioada 1930-1940.

În narațiunea lui Gyeongha sunt inserate astfel amintirile din copilărie ale lui Inseon, relația dificilă cu mama, traumatizată și aceasta, în propria copilărie, de masacrele din anii 40-50. Vocea lui Inseon este abil dublată acum de vocea mamei, Jeong-sim: mama devine naratoare, povestindu-i fiicei originea coșmarurilor care o fac să doarmă cu un fierăstrău ruginit sub pernă: în copilărie, armata și poliția omorâseră toți sătenii, adunându-i pe terenul de sport al școlii; acolo, când cele două surori au revenit (sora de 17 ani și mama lui Inseon, care fuseseră trimise cu treabă în satul vecin și scăpaseră astfel cu viață), au fost puse în fața unei imagini cutremurătoare, aceea în care, printre zeci de cadavre, se aflau părinții, poate fratele mai mare și surioara de opt ani. Sora cea mare a șters de zăpadă chipurile înghețate, iar lui Jeong-sim i-a revenit sarcina de a se uita la fețe și de a identifica astfel cadavrele din familia lor. Ninsoarea va fi mereu asociată traumei. Mama lui Inseon, o femeie micuță și blândă, iese în prim-planul cărții prin forța caracterului puternic și perseverent, o eroină tăcută, fără aură, care a căutat toată viața trupul fratelui, înscriindu-se în organizații de specific, participând la întruniri/întâlniri (deși scăpase de masacrul din sat, fratele este ulterior capturat, închis și torturat, transferat într-o altă închisoare și apoi ucis și aruncat, ca și ceilalți deținuți, în minele de cobalt). Niciodată nu a găsit rămășițele lui. Despre ea, președintele Asociației familiilor celor dispăruți din Jeju spune că ar fi fost „cea mai stăruitoare membră”: ea începuse căutările încă din 1960, ea făcuse rost de lista cu deținuții transferați și ulterior uciși. Și-a cunoscut soțul în timpul acestor căutări febrile, punându-i întrebări despre fratele încarcerat (tatăl lui Inseon făcuse, și el, cincisprezece ani de închisoare).

Trauma comună a părinților o determină ulterior pe Inseon să strângă documentele lăsate de mamă, să caute satul și casa tatălui, arse în timpul acțiunilor militare de represiune, să reconstituie traseele parcurse de mama ei în 1960 și în anii următori. Tatăl însuși, în calitate de narator temporar, îi relatează povestea satului ras de pe suprafața pământului, despre iarna anului 1948 când, deși se ascundea într-o peșteră, este martor la uciderea în masă a femeilor, bătrânilor și copiilor din sat, socotiți rebeli și sacrificați deoarece armata și poliția nu dă de urma bărbaților tineri, bănuiți a face parte din trupele de rezistență. Băiatul își pierde atunci bunicii, surorile, printre care și mezina, la care ținea enorm.

Visul lui Inseon este acela de a realiza un lungmetraj din trei documentare scurte: mișcarea de rezistență a coreenilor, interviurile realizate într-un sat din jungla vietnameză despre abuzurile comise de soldații coreeni în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale (mărturiile unor localnice), povestea în care o bătrână își amintește cum poliția și armata au scos oamenii în careu și i-au aliniat cu fața spre mare, i-au împușcat, apoi le-au împins cadavrele în mare. Chiar și femei gravide, chiar și bebelușii. Până dimineața, fluxul spălase de sânge nisipul. De atunci, femeia a refuzat să mai mănânce vietăți marine. Un alt documentar pornește de la imaginea unei gropi comune de sub aeroportul din Jeju, sub pista de aterizare, când încep săpăturile de recuperare și identificare a morților. Îi atrage atenția o fotografie în care cadavrul unei femei tinere sau al unui adolescent este întins pe o parte, pe lângă perete, cu genunchii strânși la piept…

Coșmarurile lui Gyeongha ajung astfel să se împletească, întâlnindu-se, cu istoriile părinților lui Inseon și cu acelea documentate de aceasta. Gyeongha trebuie să găsească locul mormintelor, mergând pe urmele lui Inseon și ale mamei acesteia, să penduleze între trecut și prezent; febra puternică o aruncă într-un soi de delir, în care Inseon aci se află pe patul de spital din Seul, aci e o nălucă în casa părintească, ubicuitate explicabilă prin legătura puternică dintre ele.

Poematicul alternează nu doar vocile narative, ci și planurile real și oniric, real și magic, într-o țesătură filigranată la nivel structural și stilistic:

Marea – uitarea, vremelnicia

Copacii – memoria, bariera în calea uitării

Ninsoarea, motiv recurent – o contrapondere la oroare

Mormintele – vocile tăcute, acuzatoare, de care nu ne despărțim niciodată.

Cum poți scrie despre memoria care sângerează în procesul recuperării, încercând să salveze de la uitare (care, se știe, ne condamnă la repetarea ororilor) ceea ce nu trebuie uitat?! Ce formă să dai cărții care documentează un episod cutremurător din istoria relativ recentă a țării tale? Cartea lui Han Kang este un poem al durerii, dar și al iubirii mirabile, un cântec al prieteniei și al salvării prin prietenie și prin iubire, al salvării sâmburelui de umanitate din om, din oameni.

Nu ne despărțim de Han Kang