Poveste japoneză pe scena teatrului din Târgoviște

Cu publicul pe scenă, așezat în jurul podiumului pe care se va juca. O proximitate pentru care mulți dintre cei aflați în public nu erau pregătiți. Am surprins la cei din jurul meu tot felul de reacții, care au variat pe parcursul reprezentației, adăugând o dimensiune esențială întregului „produs teatral”. Când vorbim de o adaptare pentru scenă a unui text oarecare, așteptările celor din sală schimbă relația dintre aceștia și actorii care-și asumă rolurile. Unii își doresc o egalitate perfectă între felul cum și-au proiectat mental personajele și ceea ce se vede la scenă, alții se lasă surprinși și acceptă relativ ușor viziuni regizorale și adaptări dintre cele mai trăsnite/originale. Puşca de vânătoare de Yasushi Inoue are mai multe ediții ale traducerii românește, semn de popularitate în rândul cititorilor români. Nici nu se putea altfel, dacă ne uităm la succesul internațional al scriitorului japonez, dar și la frumusețea intrinsecă a nuvelei. Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște a încheiat luna noiembrie cu premiera spectacolului Poveste japoneză, adaptare pentru scenă a nuvelei Pușca de vânătoare, motiv pentru care am fost unul din spectatorii așezați în jurul scenei.

Midori (soţia lui Josuke), Saiko (amanta lui, care s-a sinucis) şi Shoko (fiica acesteia din urmă) sunt personajele care scriu/spun Poveste japoneză. Josuke este prezent sub forma evocării permanente, iar portretul lui capătă consistență pe măsură ce scrisorile celor trei femei sunt citite până la ultimul rând. O poveste de dragoste, în fond, o poveste despre tragedia însingurării, care la vremea apariției nuvelei nu devenise fenomenul de astăzi. Trăim paradoxul de a ajunge relativ ușor și repede în orice colț de lume, purtând peste tot cu noi un sentiment acut de singurătate, ceea ce schimbă fundamental relațiile sociale.

Trei femei, trei caractere diferite, trei percepții diferite a tradiției, a dragostei și formelor pe care le poate lua aceasta. Din păcate, ce-am văzut pe scena Teatrului Tony Bulandra nu e nici pe departe așa, pentru că cele trei actrițe nu și-au nuanțat prin nimic jocul; toate păreau de aceeași vârstă și cu experiențe de viață similare, ceea ce intra într-un contrast izbitor cu monologurile. Dincolo de această disonanță supărătoare a mai fost ceva care m-a pus în situația de a căuta răspunsuri pertinente: n-am înțeles cum trebuia să mă raportez la personaje și aici trebuie să detaliez. Poveste japoneză este din punct de vedere vizual un spectacol bun, chiar foarte bun. Scenă bine delimitată, încărcată din punct de vedere scenografic cât și cum trebuie; elemente de decor ce țin de tradiția japoneză – rogojina, peretele despărțitor din panouri de hârtie, copacul bonsai.

Lucian Moga a creat un light design care a evidențiat și mai bine trama. O mică bijuterie scenografică în sine, dacă luăm în seamă și kimonourile originale și aici intervine ruptura. Costumele erau specifice unor gheișe, în schimb perucile țineau de teatrul kabuki, ceea ce punea în dificultate pe cunoscători. Al treilea element de costum, masca, adică machiajul nu era nici al unei gheișe, nici din teatrul kabuki, ci o combinație care aducea personajele înspre zona europeană. Lipsa acestui continuum la nivel de costum a adâncit și mai mult ruptura dintre scenografie și personaje. Urmărind spectacolul mi-a fugit adesea gândul la Madama Butterfly, opera scrisă de Puccini și m-am surprins căutând în memorie montări remarcabile, tocmai pentru că exista această continuitate de stil. Cred că în spatele acestor incoerențe se ascunde o lipsă de timp necesară unei cercetări serioase pe tema costumului și a altor detalii ce țin de recompunerea atmosferei sau de felul cum se raportează femeile japoneze la tradiție (în funcție de vârstă, experiență și clasă socială). Scena cu băutul ceaiului se numără printre punctele slabe ale spectacolului; grăbită, cu etapele realizate în fugă și fără multă atenție pentru detalii, când se știe că o astfel de ceremonie schimbă raportul cu timpul al participanților și orice mic gest devine simbol în sine.

Shoko (Iulia Alexandra Dinu) este fiica lui Saiko (Ana Maria Carablais), amanta lui Josuke, iar Midori (Oana Marcu) este soția acestuia. Toate trei actrițe cu potențial, cu roluri diverse la activ, care ne-au arătat de-a lungul anilor că pot să facă multe pe scenă. Oana Marcu a fost de această dată cea mai apropiată de rolul soției înșelată, nuanțând și trăind suferința până la capăt.

Poveste japoneză rămâne un spectacol de văzut, care ridică niște întrebări cu privire la însingurare și felul cum ne raportăm la singurătate, la tradiție și rolul ei în societatea contemporană, la fragilitatea sufletului și limite.

Poveste japoneză – Teatrul Tony Bulandra Târgoviște