Poveste despre frica de moarte – „Grădina alchimiștilor” de Ana-Maria Negrilă

Grădina alchimiștilor – Hyperliteratura, 2025 – este ultima parte a trilogiei pe care autoarea o dedică perioadei medievale a istoriei, dintr-un spațiu larg, ce traversează cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci. Cu toate legăturile dintre ele, cărțile se pot citi și independent, dat fiind că fiecare formează un univers ficțional complet și complex.

Romanul de față explorează, dincolo de tema evidentă a medievalității, excesele ce rezultă din teama exagerată de moarte. Și cum tot ce are legătură cu depășirea barierelor mortalității se leagă de ocultism, atunci când nu are a face cu religia, demersul autoarei duce în chip firesc spre alchimie și spre celebra piatră filosofală. În această carte, piatra filosofală autentică nu schimbă orice metal în aur, ci constă în elixirul nemuririi, obiect al unor cercetări înfrigurate, pline de speranțe, dar, în același timp, învăluite în înșelătorie și în moarte.

Fiecare personaj – unele cunoscute din romanele anterioare ale trilogiei – are propriile mobiluri în privința elixirului. Stefano dorește să o salveze de la moarte pe cumnata lui, Francesca, bolnavă de tuberculoză; Sander dorește să-și salveze viața, recurgând la înșelăciune și la crimă; Bertramus pare a fi mânat de pasiunea pentru cunoaștere, dar și de câștigul material pe seama credulității oamenilor, iar pe Gentile teama paroxistică de moarte îl determină la înfăptuirea unor acte de cruzime neobișnuite. Cert este că, în final, unele dintre personaje descoperă alte feluri de nemurire decât cel căutat, precum și unele adevăruri despre natura umană.

Romanul mi se pare deosebite de complex și de bine realizat în primul rând prin documentația riguroasă și priceput integrată în țesătura narațiunii, fără exagerări și fără asperități. Pasiunea cercetătorului se observă în discuțiile despre esența nemuririi, despre omul primordial, despre etapele ce trebuie urmate pentru obținerea celebrului elixir, precum și în conturarea geografiei medievale a lumii cunoscute, străbătute de personaje. Procesul de documentare dovedește nu numai deplina stăpânire a artei de a prelucra sursele studiate, ci și profesionalism și respect față de cititor, construcția rezultată remarcându-se prin autenticitate. Dialogurile personajelor despre preocupările lor de alchimie sună natural, deloc forțat, naratorul/autor reușind să-și ascundă prezența în spatele acestora.

Un alt aspect de remarcat este că firul evenimentelor se alcătuiește prismatic, din relatările, amintirile și notele de jurnal ale celor care au participat la ele. De aici, importanța mereu subliniată, cu diferite ocazii, a poveștii și a cuvântului scris în trasarea destinului personajelor. Acestea citesc, studiază, scriu jurnale, cred în autoritatea cuvântului scris, caută cărți și se laudă cu ceea ce știu despre subiecte dintre cele mai obscure.

Toate personajele sunt ferm conturate, chiar și numai din câteva notații, ilustrând figuri caracteristice ale secolului al XV-lea, prerenascentist, cum sunt cărturarul și războinicul, dar cel mai interesant mi se pare a fi Sander/Alexander. Percepția cititorului pendulează de la a-i acorda credibilitate deplină, la a-l condamna și, în cele din urmă, la a-i înțelege motivele și, prin acestea, acțiunile, inclusiv minciuna și crima. Un punct în plus este iubirea pe care i-o poartă Francescăi și care se dovedește a fi adevărată. Pe de altă parte, cel care îi dă o șansă – simbolic – lui Sander este Ugo, considerat de ceilalți, în special de Stefano, un avatar, o întrupare (posibilă) a unui suflet neliniștit și nemuritor. Sander este de asemenea întruparea ficțională a unei figuri recurente a imaginarului medieval, aventurierul cu iz picaresc, vânat de toată lumea, traversând riscuri și peripeții, înșelat și înșelător, alcătuit din impresii, din fum și imagini în oglindă, capabil de prietenie și iubire, de minciună și de crimă, cunoscător al slăbiciunilor omenești pe care le exploatează în favoarea sa.

Ramificațiile de sens a tot ce presupune un secol al XV-lea aflat la granița dintre Evul Mediu și Renaștere, în Europa, între călătorii de explorare și teama de necunoscut, între lectură, cercetare, pe de o parte, și obscurantism și superstiție, pe de altă parte, între interes și iubire, cruzime și sublim, se conturează într-un supra-personaj al romanului, redat în toată complexitatea. Povestea lui se distilează și se limpezește în analogie cu alchimia elixirului pe care toți îl caută, ajungând la propria nemurire, oferită de cititor.

Grădina alchimiștilor, alături de celelalte romane ale trilogiei, face parte din acele cărți ale căror sensuri și chei de înțelegere devin mai profunde cu fiecare lectură.

„ – (…) cred că oamenii aceia, care mă cred altcineva, sunt niște nebuni, niște păgâni, iar singura mea mirare este că pot exista așa, la lumina zilei, că pot sfida toate legile oamenilor și ale lui Dumnezeu, fără ca autoritățile acestui minunat oraș să facă ceva.

– (…) te înșeli când îi crezi nebuni, fiindcă trăim într-o eră a nebuniei, a lucrurilor tenebroase care ies la lumină, așa că acum lunaticii trec drept oameni sănătoși la cap. Nu sunt ei singurii de acest fel, sunt și alții care urmăresc nemurirea prin diferite mijloace, fie politice, fie artistice, fie de alte feluri. Diferența dintre aceștia și prietenii noștri, care voiau să te transforme în materii alchimice, nu este atât de mare pe cât ai crede” (p. 450).

„Crease contextul, așa că ar fi putut să-i arate orice recipient, iar mintea lui ar fi completat restul amănuntelor pe care își dorea atât să le vadă. Orice realitate devine fantasmă și orice fantasmă realitate, dacă îți dorești din tot sufletul! gândi el. Iar Gentile chiar își dorea cu fiecare fibră a trupului și cotlon al minții ca flaconul să fie real” (p. 466).

„Ugo se întreba dacă toate aceste povești nu dădeau de bănuit, însă se părea că nu era așa, fiindcă ele se țeseau în marea pânză a vieții alături de alte istorisiri” (p. 478).

„Povești? exclamă Pietro. Poate că așa au fost sau poate că era chiar adevărul, care, de cele mai multe ori, este cea mai incredibilă poveste dintre toate” (p. 481).

Grădina alchimiștilor de Ana-Maria Negrilă