„Politică, propagandă și război. Societatea românească în anii 1940-1944” de Cristian Sandache

În timpul celui de-al doilea război mondial, pe 14 ianuarie 1941, Mihail Sebastian nota în jurnalul său:

„Seară de neliniște fără să-mi dau seama exact de ce. Simt ameninţări nelămurite. Parcă ușa nu e bine închisă, parcă obloanele ferestrelor sunt transparente, parcă zidurile înseși devin străvezii. De oriunde, în orice moment, e cu putință să năvălească de afară nu știu ce primejdii, pe care le știu de fapt prezente totdeauna, dar cu care mă obișnuiesc, până a nu le mai simți. Și deodată, totul devine apăsător, imediat, sufocant. Ai vrea să strigi după ajutor – dar spre cine? Cu ce glas? Cu ce cuvinte?”

Starea de anxietate, vecină cu panica, resimțită de scriitorul român era întemeiată într-o epocă dementă, guvernată de irațional și al cărei mijloc de exprimare era frecvent violența oarbă, una, probabil fără precedent în istorie. În plus, Sebastian trebuia să suporte aberantul stigmat evreiesc, într-un context terifiant și în cadrul unui stat care își fortificase constant antisemitismul funciar, încă din perioada modernă.

În pofida faptului că, la 1918, România Mare devenea o realitate ce păruse imposibil de realizat în timpul primului război mondial, gestionarea acestei situații s-a dovedit a fi un examen greu de trecut pentru clasa politică românească. Distanța între Vechiul Regat și România interbelică, din multe puncte de vedere, este atât de dificil de cuantificat încât pare neverosimilă. Evident, contextul extern caracterizat de derivă, confuzie și tensiune nu putea decât să se reflecte corespunzător într-o țară aflată la periferia politică și economică a Europei. Ascensiunea ideologiilor totalitare, criza economică, radicalizarea tineretului, prezența, într-un număr semnificativ, a minorităților, corupția și slăbiciunea generalizată a politicienilor, au diluat esența democratică a statului român, oricum firavă. În anul 1938, România va cunoaște o perioadă succesivă de regimuri dictatoriale, începând cu instaurarea regimului personal a lui Carol al II-lea și continuând cu dictatura antonesciană, peste care s-a suprapus nefastul cataclism reprezentat de cel de-al doilea război mondial.

Această perioadă, cuprinsă între anii 1940-1944 face obiectul lucrării lui Cristian Sandache, „Politică, propagandă și război. Societatea românească în anii 1940-1944”, apărută la editura Lumen, în anul 2016. Autorul, istoric de formație, specializat în istoria interbelicului românesc și analiza mișcării legionare (a publicat, printre altele, cărți precum „Radiografia Dreptei românești, 1927-1941”, „Îngerii căzuți. O istorie a Extremei Drepte din România” sau „Istorie și biografie: cazul Corneliu Zelea Codreanu”) face un pas mai departe și încearcă să investigheze perioada dictaturii antonesciene, mai ales din perspectiva fenomenului propagandistic, care a însoțit-o în permanență sau a organizării sistemului educațional. Propaganda intensivă, de masă și dusă prin mijloace modernă era un fenomen relativ nou, dar care s-a insinuat rapid, ca un instrument mai mult decât util pentru regimurile totalitare, ce urmăreau subordonarea opiniei publice. În mod normal, așa cum consideră Călin Hintea, propaganda poate avea valențe pozitive, dar asocierea sa cu excesele presupuse de anumite perioade sau regimuri o transformă într-un instrument abil de manipulare, distorsionare sau inducere a unor stări de spirit ce contrastează frapant cu realitatea cotidiană. În mod cert, acesta este cazul regimului antonescian, la fel cum a fost cazul regimului comunist, în special în perioada de după 1965.

După abdicarea lui Carol al II-lea, survenită ca urmare a pierderilor teritoriale din vara anului 1940, pierderi pe care România nu a avut capacitatea să le prevină sau să le împiedice, România a devenit stat național-legionar, în fruntea statului aflându-se Ion Antonescu. Legionarii, însă, în pofida aurei mistice pe care și-o atribuiseră, au demonstrat că nu aveau nici o legătură cu guvernarea unui stat; deopotrivă incompetenți și orgolioși, reprezentanţii Mișcării Legionare au încercat să se ghideze exclusiv pe baza unor considerente personale; fie încercarea de răzbunare pentru asasinarea fostului lider, Corneliu Zelea Codreanu, fie pentru excluderea, prin orice mijloace, a evreilor din viața publică a României. În aceste condiții, prezența lor la putere nu putea decât să agraveze și să tensioneze situația, oricum foarte grea. În ianuarie 1941, după un scurt episod, cunoscut sub numele de „rebeliunea legionară”, Antonescu i-a înlăturat brutal de la conducerea statului, asumându-și în totalitate conducerea statului. În iunie, România a intrat în război alături de Germania și a participat cu un efort substanțial la campania de atacare a Uniunii Sovietice, recuperând teritoriile cedate acesteia în 1940. Ulterior, așa cum se știe, Germania a fost incapabilă să susțină ofensiva, iar bătălia de la Stalingrad a întors cursul războiului, unul pe care Germania și aliații săi, printre care și România, l-au pierdut, în cele din urmă, categoric. În aceste condiții, prin actul de la 23 august 1944, regele Mihai l-a îndepărtat pe Antonescu de la conducerea statului și a reorientat politica externă a României spre o alință cu puterile învingătoare.

Aceste evenimente istorice, ca și evoluția internă a României în perioada menționată, sunt schițate în cartea lui Cristian Sandache, accentul căzând pe organizarea și funcționarea aparatului de propagandă, în cele două etape ale sale, a statului național-legionar și a dictaturii de tip militar antonesciene. Evident, principalele teme uzitate de aparatul propagandistic au fost naționalismul și anticomunismul. În plus, legionarii au dezlănțuit o veritabilă propagandă antisemită, irațională și inabilă, dar furibundă, dublată de acțiuni concrete în plan legislativ sau administrativ, ce vizau excluderea evreilor din cadrul societății românești. Delirul național-mistic legionar convergea înspre o restructurare totală a României, ce urma a fi transformată radical în substanța sa și articulată potrivit unei viziuni proprii. De asemenea, legionarii au pus un important accent pe reprezentare, pe exhibarea simbolurilor legionare („portul uniformei era obligatoriu, iar drapelul legionar, cu gratiile de fier stilizate, era arborat alături de tricolorul românesc”) sau pe ample manifestații și procesiuni, dedicate camarazilor căzuți în luptă cu regimul carlist. Martirajul legionar devenea țelul suprem al existenței, moartea legionară fiind considerată un moment de climax, guvernat de fericire și împlinire. Nume importante din peisajul cultural românesc s-au alăturat efortului legionar de purificare a lumii vechi: Constantin Noica, Horia Stamatu, Emil Cioran, Victor Popescu, Ernest Bernea, Costin Murgescu, Nichifor Crainic sau P.P. Panaitescu.

După eliminarea legionarilor de la putere și intrarea României în război, propaganda a fost, în mod evident, subsumată efortului de război, ce presupunea o mobilizare extraordinară a populației, sub diverse forme, și o stare de veghe neîntreruptă. A fost aruncat în luptă tot arsenalul ideologic susceptibil să emoționeze și să sensibilizeze masele, să le consolideze sentimentele naționale, ce presupuneau conștiința supremului sacrificiu; paralel, propaganda a urmărit să prezerve starea de ordine și legalitate, să întărească și să potențeze disciplina muncii sau să mențină o atmosferă de obedienţă față de regimul politic existent. La fel ca în timpul perioadei legionare, au fost atrași importanți oameni de cultură, ziariști abili sau scriitori talentați, dar coordonarea domeniului i-a revenit lui Mihai Antonescu, omul de încredere al mareșalului, aflat mereu în consonanță cu viziunea acestuia:

„Statul național, scria Mihai Antonescu, trebuie întemeiat pe o sinteză totală a națiunii, dar, în același timp, pe disciplina maselor naționale prin îndiguirea lor în grupuri naționale și prin legarea acestor grupuri de viața națională în scopul promovării meritelor și capacității individului.”

Tot în acest scop, a fost organizat sistemul educațional românesc în această perioadă, sistem structurat pe coordonatele obsedantului naționalism, a regenerării fizice și morale a națiunii sau pe activități specifice, menită să sprijine uriașul efort de război.

În celebra sa lucrare, „Istorie și mit în conștiința românească”, Lucian Boia avansa o controversată idee, potrivit căreia nu există și nici nu poate exista noțiunea de istorie obiectivă. Afirmația a suscitat numeroase replici sau poziționări, nu este cazul să le enumerăm aici, dar discuția rămâne deschisă: nu știu dacă se poate scrie istorie obiectivă, însă, în mod cert, există și se scrie mereu istorie subiectivă. Cartea lui Cristian Sandache este un exemplu potrivit în acest sens. Sigur, perioada celui de-al doilea război mondial și a rolului României, precum și exprimarea internă a regimului dictatorial impus de Antonescu, sunt teme dificile, complicate și care sunt încărcate de un soi de emoție nedefinită. Mai mult, în cea mai mare parte, istoriografia comunistă a reușit să pervertească de o manieră categorică reprezentarea istorică asupra acestui interval. Se adaugă la aceasta patriotismul, parcă inerent și de neocolit al unor istorici români, care ajung, în acest fel, să privilegieze dimensiunea subiectivă sau să subordoneze interpretările propriilor premise de la care pornesc în cercetarea istorică și care par a fi imuabile. Pe de altă parte, din fericire, în ultimii ani au apărut mai multe studii valoroase și pertinente, care încearcă, iată, sub semnul obiectivității, să trateze onest subiecte precum cele menționate; sigur, nu de puține ori, acești autori provin din spații de cultură exterioare spațiului românesc (Roland Clark, Armin Heinen).

De altfel, autorul conștientizează că ideile sale pot fi citite în cheia subiectivității. Referindu-se la poetul Radu Gyr, Cristian Sandache notează:

„Dar, cu riscul de a fi acuzați de subterane simpatii legionare, crde că în acest caz era vorba mai curând de entuziasmul excesiv stilistic…” (p. 31).

Nu este intenția mea de a îi atribui istoricului simpatii legionare, fie ele și latente, dar nu pot trece cu vederea modalitatea în care domnia sa alege să își structureze narațiunea: în pofida faptului că acțiunile sau atitudinile legionarilor, deseori, sunt just apreciate, există o dorință irezistibilă de a echilibra balanța: Radu Gyr cerea exterminarea fizică a dușmanilor Legiuni, dar nu era capabil de crimă (nu se spune că pana este mai puternică decât spada?), Horia Sima era lipsit de tact și înțelepciune, dar nu îi lipsea inteligența și cultura generală, legionarii au purces la răzbunare împotriva oponenților din timpul regimului carlist, dar nici aceștia nu aveau vreo justificare rațională sau legală pentru acțiunile lor. Mai mult, poate nu atât ce se spune intrigă, cât ceea ce este trecut cu vederea: autorul preferă să nu scrie nimic despre oribilul episod al crimelor de la Jilava, Snagov și Strejnicul, soldat cu execuția a 65 de persoane, printre care Nicolae Iorga și Virgil Madgearu. Or, așa cum scrie Armin Heinen, asasinatele au constituit punctul culminant al unor grave și flagrante ilegalități săvârșite de către legionari: ucideri, arestări ilegale, mii de delicte asupra proprietății. Motivațiile, oricare ar fi ele, devenind caduce în acest context: patriotismul sau ortodoxismul fervent al legionarilor nu pot fi substitute ale unui fanatism inabil, tradus în violenţă generalizată, asasinate înfiorătoare sau antisemitism. Probabil și Stalin se considera un veritabil patriot rus, dar asta nu l-a împiedicat să trimită spre moarte în jur de 20 milioane dintre concetățenii săi. Indiferent de la premisele de la care pornește și de căile pe care le urmează în cercetare, istoricul nu poate să nu ajungă la concluzia că Mișcarea Legionară a fost o organizație cu caracter fascist, criminală și nefastă pentru evoluția noastră istorică. Într-adevăr, toate acestea au avut loc într-un context de care trebuie să ținem seama și care poate fi, la rigoare, înțeles, dar faptele rămân ca atare și nu pot fi șterse din memoria românească prin simpla lor omitere. Dacă nu trebuie sau nu pot fi judecate de la înălțimea perspectivei zilelor noastre, cel puțin merită prezentate în integralitatea lor, datorie ce revine istoricului onest.

Pe aceeaşi linie, imaginea mareșalului Antonescu apare edulcorată în raport cu dimensiunea faptică a regimului pe care l-a întruchipat, oricum faptele sale fiind explicate prin intermediul coordonatelor extrinseci în funcție de care a fost nevoit să evolueze. Din nou, discuția comportă nuanțe ce se cer clarificate cu atenție: Antonescu este, desigur, departe de obsesia antisemită proferată de Hitler, dar a fost antisemit, fără nici un dubiu. Exterminarea fizică a evreilor, care imprimă regimului un caracter genocidar este o realitate ce nu poate fi tăgăduită: pogromul de la Iași, deportarea evreilor din Basarabia și Bucovina sunt episoade cu consecințe tragice pentru minoritatea evreiască, iar Antonescu a avut contribuția sa directă în scopul îndeplinirii lor (a se vedea pe larg Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România); bineînţeles, acestea nu sunt menționate în lucrarea lui Cristian Sandache. Sigur, pe de altă parte, trebuie remarcat și faptul că mulți evrei au scăpat de ororile „soluției finale” prin intervenția lui Antonescu, dar asta într-un context în care înfrângerea Germaniei devenise certă. Altfel, așa cum remarca Liviu Neagoe,

„responsabilitatea directă pentru atrocitățile petrecute în perioada Holocaustului aparține instituțiilor statului român. Este vorba de o violență instrumentalizată și dirijată cu mijloacele de care dispunea statul român, la care a asistat și o mare parte a populației românești.”

În schimb, mareșalul Anonescu apare pozitivat de câte ori i se oferă autorului ocazia:

„Retorica textelor purtând semnătura lui Ion Antonescu (…) se caracteriza printr-o stilistică neobarocă, dar, ea exprima în fapt, seriozitatea structurală a Conducătorului statului și voința lui extremă canalizată în direcția regenărării națiunii române.” (p. 16);

„Ion Antonescu dorea ca întreaga națiune să conștientizeze faptul că țara trăia momente decisive pentru prezentul și mai ales pentru viitorul ei, iar istoria ar fi oferit poporului român o ocazie unică pentru ca acesta să poată demonstra că merită un destin demn de acele episoade luminoase ale istorie sale zbuciumate (p. 124);

„Firea interiorizată și totodată fermă a mareșalului Ion Antonescu se decriptează cu ușurință din uriașul material propagandistic de război, fiind cert că, alături de dinamismul organizatoric și energia verbală a lui Mihai Antonescu, personalitatea complexă și impunătoare a Conducătorului statului și-a imprimat efigia asupra discursului propagandistic național integrator.” (p. 128).

Poate părea ușor ilar, dar autorul consideră că referendumul organizat de Antonescu, organizat în 1941, în pofida intervenției instituțiilor statului, reprezintă un sincer moment de apropiere între popor și liderul său (pp. 94-95). La fel, prezentarea lui Mihai Antonescu drept o figură luminoasă, un personaj talentat, harnic și neobosit și căruia autorul îi oferă un spațiu generos în lucrare contrastează cu imaginea reală a acestuia, un individ mediocru, dar care compensa prin obedienţa fără limite. Or, prezentarea unilaterală a unor aspecte ale regimului Antonescu, ce pot fi reale (deși, majoritatea nu sunt), fără introducerea necesară și dezirabilă a pandantului lor nu poate fi privită cu detașare și seninătate.

Dincolo de aceste observații, lucrarea lui Cristian Sandache îmi pare că suferă de un deficit de formă, tonul imprimat acesteia fiind, deseori, lapidar, deși multe afirmații sau puncte de vedere necesitau dezvoltări firești. Cartea poate fi utilă pentru aspectele sale tehnice sau bogăția de amănunte, bazată pe citarea extensivă a surselor, dar nu cred că se poate ridica la nivelul unor studii de înaltă ținută științifică, scrise cu acribie și obiectivitate, apărute în ultimii ani și care tratează aceste subiecte. Din nefericire, unii istorici români nu pot trece peste dimensiunea națională a istoriei noastre, ce generează invariabil subiectivitate și căreia îi cultivă doar aspectele pozitive, chiar și atunci când acestea lipsesc; dorind să scrie o carte despre fenomenul propagandistic, Cristian Sandache parcă face el însuși o propagandă, când subtilă, când fățișă regimului Antonescu, altfel responsabil pentru multe acțiuni reprobabile pe care memoria istorică le va reține întotdeauna. Într-un banc apărut în timpul Războiului Rece, Hrușciov, aflat la Casa Albă, evidențiază toleranța sovietică prin faptul că jumătate dintre membrii Filarmonicii din Leningrad erau evrei, iar președintele american Kennedy îi replică că niciodată nu a știut câți evrei are Filarmonica din Washington. Alegând modalitatea prin intermediul căreia să trateze problematica abordată în această lucrare, Cristian Sandache pare că a numărat din doi în doi.

Editura: Lumen. Iași