Cinci cărți cu autori diferiți și cu subiecte și mai diferite. Ce au în comun? Copilăria, vârsta marilor descoperiri, dar și a marilor încercări. Sunt excelente aceste lecturi pentru a face să treacă ai repede vacanța, căci da, știu sigur că unii dintre cei mici deja s-au plictisit și vor la școală. Și mai au ceva în comun acestecărți: scriitura de cel mai înalt nivel – cuvinte foarte bine alese, mesaj și tehnică literară pe măsura subiectului propus. E o îmbinare destul de rar întâlnită astăzi cea la care fac referire aici, căci la o carte care seadresează copiilor trebuie să dai o foarte, foarte mare atenție limbajului, întâi de toate.
Pentru nostalgicii maturi, adică pentru părinții copiilor care vor citi aceste cărți, le recomand în special „25 de grame de fericire” și „Lumea văzută de Bob” – citindu-le o să înțeleagă și mai bine nevoia imensă de afecțiune de care au nevoie copiii lor și de ce un animal face cât o sută de prieteni.
Lungul drum către Santa Cruz de Michael Ende
Într-o zi mohorîtă de luni, Hermann, un băiețel de opt ani, o pornește ca în fiecare zi către școală, supărat că părinții nu-i mai dau atenție decît ca să-i spună ce nu face bine. Numai că, de data asta, drumul lui se transformă într-o aventură care îi dezvăluie o mulțime de posibilități. Ar putea să fugă din oraș și să devină gangster (Ooo, daaa, așa le-ar trebui părinților!) ori să lupte în Legiunea străină și să se umple de glorie, sau mai bine să călătorească în timp, să se îmbogățească (are-n buzunar șase mărci din care poate să facă un milion, știe și cum)… Sau să fie curajos și să salveze oameni aflați în primejdie, să se lupte cu șerpi uriași…
Până să se dumirească Hermann cam pe unde ajunsese, mai trecu ceva vreme. În nebunia urmăririi de mai înainte a huidumei ăleia de șarpe, nici nu fusese atent pe ce străzi se încurcase tot ținându-se după omul-sandvici.
Când în sfârșit ajunse din nou la intersecția unde-l întâlnise pe omul-sandvici, semaforul i se înfățișă cu lampa roșie aprinsă, ceea ce-l făcu să aștepte până la aprinderea celei verzi.
De ce naiba nu l-o fi întrebat pe circarul ăla dacă nu cumva aveau nevoie în trupa lor de un tânăr ca el? Să zicem așa, ca liliputan. Sau ca un „August Prostul”? Nu, nu! Poate mai bine ca acrobat. Dinspre orchestră ar fi răsunat un răpăit de tobă și, în timp ce miile de spectatori ar fi împietrit, cu răsuflarea tăiată, el, Hermann, cu numele primit, ca artist, de „Ermanio”, ar fi fost azvârlit de trambulină, într-un triplu salt mortal, taman în vârful unei piramide alcătuite din șase bărbați cocoțați unul pe umerii celuilalt. Cât despre aplauze, aproape că te-ar fi asurzit! Asta în timp ce reporterilor ce ar fi dat năvală din lumea întreagă, Ermanio le-ar fi declarat cam așa ceva: „Domnii mei, totul a început neînchipuit de simplu, cu un banal rostogolit din stând pe mâini, pe care i l-am prezentat directorului circului cu mulți ani în urmă, copil fiind. Iar el și-a dat imediat seama de marele meu talent ca acrobat…”.
Semaforul continua să rămână pe roșu.
Dar parcă tot mai bine ar fi fost ca scamator. Misteriosul domn X, purtând un frac și un joben, iar pe umeri o pelerină neagră. Giumbușlucurile lui cu dopuri și monede n-ar fi fost decât niște prostii. Prostii, prostii, dar nu chiar de colo și, la urma urmelor, un început numai bun.
Uite, de exemplu s-ar fi putut apuca să ghicească viitorul și ar fi reușit s-o facă până la urmă ca nimeni altul. Ce să mai vorbim despre telepatie? Asta chiar că ar fi devenit în scurtă vreme o nimica toată. Așa că ar fi fost în stare de cele mai neînchipuite lucruri, numai prin puterea gândului, cum ar fi să facă să apară și, tot așa de bine, să dispară felurite obiecte și viețuitoare: mașini, elefanți, ba chiar pe el însuși.
Semaforul se încpățâna să-și arate aprinsă tot lampa cea roșie.
Lumea văzută de Bob de James Bowen
În Lumea văzută de Bob, James Bowen continuă povestea aventurilor sale alături de motanul Bob pe străzile Londrei. Fie că e vînzător al revistei The Big Issue, fie că se întoarce la vechea sa îndeletnicire, aceea de cîntăreţ ambulant în Covent Garden, James este însoţit pretutindeni de motanul roşcat, care nu doar îl ajută să îşi refacă viaţa, ci îl şi salvează – la propriu – din situaţii periculoase. Încetul cu încetul, omul şi motanul din staţia de metrou Angel şi din Covent Garden devin un fel de celebrităţi locale, apar în ziare, se întîlnesc cu primarul Londrei sau cu Paul McCartney, dar viaţa lor rămîne în continuare grea, apăsătoare şi plină de riscuri. Legătura strînsă dintre cei doi, toanele şi temerile fiecăruia dintre ei, primejdiile prin care trec, dar şi turnura radicală pe care o ia destinul lor după întîlnirea cu o agentă literară sînt relatate cînd cu duioşie, cînd cu un umor cuceritor, istoria acestei prietenii devenind o sursă de inspiraţie pentru nenumăraţi cititori din întreaga lume.
E incredibil ce efect are durerea asupra minții omenești. Mai ales noaptea zaci pur și simplu așa, fără să poți dormi, halucinând și gândindu-te la cele mai nebunești lucruri. De exemplu, la un moment dat eu am început să-mi imaginez că am piciorul amputat. Mi-am închipuit că am o proteză în locul piciorului umflat și dureros pe care îl aveam acum – iar gândul ăsta chiar m-a făcut să mă simt mai bine.
Altă dată șchiopătam prin parcarea unui supermarket din cartier și am văzut un scaun cu rotile gol. U?n bărbat cobora o rampă hidraulică din spatele unei dubițe, pe unde am presupus că va apărea curând proprietarul scaunului cu rotile. M-am gândit ce bine ar fi să mă pot deplasa fără să trebuiască să-mi folosesc piciorul. Pentru o fracțiune de secundă m-am gândit să fur scaunul. M-a cuprins rușinea de îndată ce gândul mi-a apărut în minte.
În unele nopți, cum zăceam cuprins de un soi de febră, am început să mă gândesc din ce în ce mai mult la Bob – sau, mai precis, cum ar fi să-l pierd pe Bob. Cu cât mă durea mai tare piciorul, cu atât eram mai convins că e gata să plece. Mi-l imaginam trăind cu bătrânul domn de la parter, unde ar fi răsfățat și i s-ar face toate poftele. Mi-l închipuiam zăcând la soare fără nici o griă pe acoperișul din spatele apartamentului lui Belle, în timp ce eu mă târam singur pe străzi, ducându-mă să vând The Big Issue.
Nu erau niște gânduri chiar așa de exagerate. La Belle petreceam din ce în ce mai mult timp singur, odihnindu-mă și dormind în camera mea. Drept urmare, aveam mai puțină răbdare cu Bob decât de obicei. El se strecura lângă mine în pat, așteptându-mă să-i arunc câțiva biscuiți, cum ne jucam noi de obicei, dar eu nu reușeam să mă mobilizez. Câtoedată încerca să se încolăcească pe după piciorul meu, iar eu nu mai puteam să suport așa ceva. Piciorul meu era deja de un roșu violent, iar durerea nu mai contenea.
– Du-te și joacă-te cu altceva, Bob, îi ziceam, împingându-l la o parte.
El se dădea jos de pe mine fără tragere de inimă apoi o pornea spre ieșire, aruncându-mi o privire dezamăgită. Nu era tocmai surprinzător că începea să caute afecțiune în altă parte, mi-am zis eu imediat după aceea.
„Nu prea i-am fost cine știe ce prieten de o bună bucată de vreme.”
Îmi dădeam seama că atitudinea asta nu era de folos nimănui și cu atât mai puțin mie, dar nu știam ce să mai fac ca să ies cumva din hăul întunecat care mă măcina încet de câteva săptămâni. Într-o dimineață însă m-am trezit și am decis că mi-a ajuns. Pur și simplu trebuia să fac ceva. Nu îmi mai păsa ce părere o să aibă doctorii despre mine sau despre trecutul meu: voiam niște soluții, voiam ca problema mea să dispară. M-am îmbrăcat, mi-am luat cârja și am pornit-o spre cel mai paropiat cabinet medical, ferm hotărât să fiu investigat cum se cuvine.
Pumn de fier de Mircea Pricăjan
Mihai are aproape şapte ani şi e pasionat de Lego şi supereroi. Cu cîteva zile înainte de vacanţa de vară, pe care şi-o va petrece la bunici într-un sat îndepărtat, îşi rupe mîna. Venit de la oraş, cu o mînă în ghips, nu-i e deloc uşor să-şi facă prieteni printre copiii care se cunosc de multă vreme şi care îl privesc ca pe un ciudat. Nici încercările cu orătăniile din curtea bunicilor nu sfîrşesc prea fericit. Dar în vara aceea Mihai face o descoperire: după ce îşi scoate ghipsul, „mîna de beton”, cum îi spune doctorul, îşi dă seama că nu simte nici o durere, că poate să spargă pietre strîngîndu-le în pumn, că are o superputere. Şi nu numai atît: mîna lui cu puteri fantastice îl împinge să facă tot felul de lucruri necugetate, iar copiii din jur îl privesc cu neîncredere. Pînă şi dulăul Ares pufneşte şi fuge de el. Pînă cînd, într-o zi, la o petrecere…
Mihai și-a petrecut restul vacanței de vară pedepsit.
Întors pe seară acasă, și-a acceptat pedeapsa, deși nu era împăcat cu gândul. De fiecare dată când simțea că-i urca furia în gât, își trăga brațul drpet la piept și îl ținea strâns acolo cu mâna stângă, așa cum stătuse cu el în cele cinci săptămâni de convalescență. Asta îi mai potolea glasul de revoltă și îi lăsa timp să își mute gândurile în altă parte.
Cea mai grea parte a pedepesei a fost să-i ceară iertare lui Liviu. Sub privirea de oțel a lui tanti Viorica, Mihai a rostit cuvintele cu ochii în podea. Vlăjganul avea mâna legată în cârpe. Nu era ruptă, ci doar luxată. Făcea însă mare caz de situație. Se strâmba ca și când l-ar fi durut la fiecare mișcare. Văzându-l, Mihai și-a dorit să i-o fi rupt cu adevărat. Sau, mai mult, să-l fi spulberat cum făcuse în vis. Pe el și pe tanti Viorica și pe toți oamenii care se uitau la el pe stradă ca la un monstru. Și-a strâns însă mâna la piept și dorința s-a topit într-o tristețe amară, care l-a amorțit.
Bunu i-a spus în seara fugii că îl iartă pentru că le-a dat drumul cailor în lanul de porumb. Dar să știe că nu a făcut deloc bine. Îl înțelege că e supărat, dar să știe de la el că supărarea nu trebuie niciodată să se transforme în suferința celorlalți. L-a pus să alerge pe ogoare ca nebunul, la vârsta lui. I-a speriat cumplit pe amândoi, pe Buna și pe el. I-a supărat tare și acum va trebui să suporte consecințele.
I-au dat treburi de făcut și Mihai le-a făcut strângând din dinți. Și chiar dacă nu i-au interzis să se vadă cu prietenii, nu l-au mai lăat să iasă pe stradă, să meargă pe maidan, să se dea cu bicicleta. Asta nu l-a deranjat pe Mihai, pentru că oricum nu avea de gând să mai facă toate acestea. Nu atâta timp cât Liviu era acolo. L-a deranjat însă că, în afara lui Simo, prietenii nu s-au gândit să vină ei la el. Dacă de Bogdi nu se mira, îi dovedise că preferă să umble peste tot ca purtat în cârcă de Liviu, în schimb Alex îl dezamăgea.
– Mi-a spus tanti Viorica ce-i cu Liviu, i-a zis Simo într-o după-amiază. Nu cred că avea de gând ssă-mi ssspună, da´ sss-a ssscăpat.
Mihai nu credea că femeia aceea „spurcată la gură” se scăpase. Credea în schimb să intenționat îi spusese lui Simo ca să afle și el, Mihai. De aceea, ce i-a zis atunci Simo, deși trist, l-a afectat prea puțin.
Părinții lui Liviu îl trimiseseră vara aceea la bunicii lui Bogdi, vărul lui de-al doilea, pentru că bunica sa, cea la care îl duceau de obicei, singura pe care o mai avea, se îmbolnăvise foarte tare, att de tare, încât o transportaseră la spitalul din oraș. Mai trăise doar o săptămână după aceea. Ea, tanti Viorica, nu se înduase să-i dea trista veste băiatului, dar credea că el oricum bănuia ce se întâmplase. La urma urmei, nu mai era așa mic.
Mihai nu s-a gândit atunci la ce însemna asta. Era prea pornit împotriva pălugii și nu credea că o întâmplare, chiar și așa nefericită, îi putea scuza comportamentul. Dar după ce vacanța de vară s-a terminat și a început clasa 0, după ce n-a mai fost nici el așa de mic, a început să înțeleagă, treptat, cum te poate transforma pierdrea unei întregi lumi pe care ai crezut-o veșnică. Și atunci a văzut cât de mult elucruri avea în comun, de fapt, cu Liviu.
– Mare lucru, ce să spun! a tras el concluzia cu țâfnă în ziua aceea de vară târzie.
Războiul solomonarilor de Moni Stănilă
Dacă în colonii totul merge strună, în Pădurea Întunecată a celor Nouă Cetăţi a venit vremea cînd creaturi misterioase trăiesc printre oameni: sînziene, balauri, zmei, iele. Acolo lumea e împărţită în două: cea a solomonarilor buni, în frunte cu venerabilul Ilie, şi cea a solomonarilor răzvrătiţi, conduşi de Sathanasie. Deasupra tuturor străluceşte Amoralul Fotie, singurul care nu trebuie să dea socoteală nimănui. Ionuţ, strănepotul Solomonarului Ilie din Colonia Românească, îşi urmează drumul plin de pericole în mijlocul acestei păduri, înfruntînd cele mai neaşteptate şi înfricoşătoare aventuri, toate pe cale să dea naştere unui război care pluteşte în aer. Însă băiatul poartă cu el ceva cu totul deosebit, pe care nici măcar noii săi prieteni, războinica Isidora şi cei trei pitici, Moţ, Găicuţă şi Năsturel, nu-l cunosc: comoara pe care Ionuţ o pune la bătaie de-a lungul acestei istorii adevărate e inima lui neobişnuit de mare şi bună.
Ionuț, după ce a ieșit din han, a căzut iar în genunchi în fața pițigoilor, rugându-i să nu ăl trădeze. Poate că în alte situații, micile păsări nu ar fi consimțit, dar Ionuț nimerise cu rugămintea peste supărarea lor. Fiindcă zburătoarele erau jignite căIsidora a povestit unor străini episodul cu balaurul: „cip-cirip de-o prinde picioare-ntâmplarea, pe cip-cirip cade povara”, și-au pus fundiță pe ciocuri și nui-au spus Isidorei nici i-ul de la cip. Mulțumindu-le în felul lui, Ionuț a luat-o grăbit, fără nici o ezitare, pe drumul ce lega în numărătoare inversă parcelele.
A mers leghe întregi fără pauză. Pe chip i se citea hotărârea, iar picioarele, deși din ce în ce mai moi, se supuneau minții lui. În jur pădurea fremăta, ceea ce îl făcea să creadă că e urmărit și de data asta, dar acum nu se temea, acum știa exact ce are de făcut. Soarele străbătea arareori până la drum, iar vântul bătea doar cât să se audă, fără să se facă simțit. Păsările îl urmăreau tăcute din priviri, iar câțiva pițigoi zburau, cu același curaj, în fața lui. După o vreme, a început să nu-și mai simtă picioarele. Dar nu a încetinit decât când a dat de un izvor. După ce și-a potolit setea, a mers mai departe cu același ritm. Chiar dacă îl treceau junghiuri prin șale, iar picioarele începeau să nu-l mai asculte, Ionuț lăsa ceasuri și parcele în spatele lui, însă ochii, din ce în ce mai îngustați, trădau durerea fizică la care era supus.
După o vreme se auziră destul de slab zarvă și cântece de jale, doine românești și lieduri germane, voci scandalizate și voci tânguitoare. Cu cât se apropia de următoarea parcelă, cu atât sunetele deveneau mai clare. Ajuns în sat, a recunoscut de îndată clădirea hanului după mulțimea de oameni îngrămădită la ușă. S-a apropiat și, cu chiu cu vai, dând din coate, primind coate, fiind îmbrâncit și înjurat, s-a împins spre ușă. Și cum perseverența e mama înțelepciunii, Ionuț a reușit să se strecoare în han. Hangița a lăsat înăuntru doar atâția oameni câte scaune erau.
– Hei, frumosule, a strigat ea, nu vezi cî nu primim clienți noi? Întoarce-te de unde ai venit!
Ionuț nu se putea întoarce, așa că a strigat cât l-a ținut gura, după cum își plănuise din timp:
– Vieazule Alexos, sunt prietenul Isidorei și vin cu vești!
În han se lăsă liniștea, apoi se porni o ușoară rumoare. Un bărbat frumos, care aducea binișor cu Isidorul din curtea Malaverbei, doar că mult mai masiv, a răspuns:
– Hangiță, adu-i un scaun.
25 de grame de fericire de Massimo Vacchetta și Antonella Tomaselli
„Ai putea să te ocupi de el două zile?” Aşa începe prietenia dintre Massimo, un medic veterinar, şi un mic arici orfan. Puiul de arici nu are mai mult de cîteva zile, e în întregime rozaliu şi poartă pe spate o coroană de ace albe şi moi, cam zbîrlite. Cîntăreşte doar 25 de grame şi plînge încetişor: îi e foame sau frig, ori poate se simte singur. Iar plînsul acela, atît de deznădăjduit, îl îmblînzeşte pe Massimo, îl face să-şi uite apatia şi tabieturile. Astfel, Ninna – chiar aşa, pentru că micul arici se dovedeşte a fi femelă – îi schimbă viaţa. E curioasă şi imediat ce adulmecă noutatea iese din ascunziş; este jucăuşă şi se distrează răsturnînd cu nasul vasul cu apă; e afectuoasă şi îl linge înnebunită de bucurie după o lungă absenţă. Dar este şi animal sălbatic şi are nevoie de libertate: cuşca devine tot mai strîmtă pentru ea şi fericirea o aşteaptă afară, în pădure… Massimo Vacchetta povesteşte în cartea lui despre această extraordinară întîlnire care l-a ajutat să depăşească o perioadă întunecată şi i-a dat un nou scop în viaţă: să deschidă un centru de reabilitare pentru arici, o specie ameninţată de neatenţia noastră, şi să ajute exemplarele în pericol.
Tata și cu mine ne dăduserăm întâlnire într-un bar, la o cafea. Nu ne mai văzuserăm de săptămâni bune. Ne-am așezat la o măsuță de lângă o fereastră mare ce dădea spre stradă. Am început să ne povestim ultimele întâmplări. Când părea să epuizăm un subiect, amândoi ne uitam pe fereastră, însă fără să vedem ceva. Apoi începeam din nou să vorbim. Ploua. Era o zi de culoarea melancoliei care mă însoțea de-o vreme. După ce a privit îndelung un felinar stins de la colțul străzii din față, tata s-a întors spre mine și mi-a spus:
– Ai slăbit…
A mai stat puțin și apoi, cu îngrijorare, a adăugat:
– Te găsesc obosit. Și trist… O mai ai pe Ninna?
Lacrimile au pornit să-mi curgă incontrolabil. Nu voiam să plâng, însă nu reușeam să mă abțin.
– Da, o mai am. Ar trebui să-i dau drumul, dar nu reușesc, am îngăimat cu vocea frântă de emoție.
– Un animal sălbatic are nevoie să trăiască în libertate ca să fie fericit. Trebuie s-o lași să plece.
– Am mai încercat o dată. Dar n-a plecat. M-a așteptat. Numai că eu… m-am atașat prea mult de ea…
– Cum poți să te atașezi de un animăluț sălbatic? Ninna e un arici! Nu-i un câine. Și nici o pisică.
– Nu mi se pare așa de anormal să te atașezi de un arici…
– Massimo, în orice caz, trebuie să te gândești la binele ei. Nu la tine…
Tata avea dreptate. Cuvintele lui m-au făcut să reflectez după aceea. Dar rămâneam nehotărât.
„Libertate”.
Ce cuvânt frumos! Are parfumul câmpurilor și culoarea cerului. Poți respira azurul și iarba verde până te îmbată. În aerul neîngrădit. În timp ce zbori, îmbrățișat de un vânt blând.
Însă mica mea Ninna era încă în lanțuri.
De ce anume mă temeam eliberând-o? Că nu o voi mai vedea. Dar și că s-ar putea să nu se descurce.
Închisoarea în care o țineam era mult mai sigură.
