Polifonie (note de lectură)

Guillermo Arriaga este cunoscut mai degrabă ca scenarist, regizor și producător mexican decât ca scriitor, deși în țara de origine este deja considerat una dintre cele mai puternice voci ale literaturii mexicane actuale. Autor de proză scurtă și de romane, Arriaga se distinge nu doar prin abordarea îndrăzneață a unor teme și subiecte controversate, ci și printr-o scriitură atipică, în care straturile și vocile se amestecă necontenit, iar limbajul împrumută și asociază insolit mai multe registre stilistice.

Nu voi scrie o recenzie, cu atât mai puțin o cronică literară a romanului Salvarea Focului, apărut în traducere la Editura Bookzone, anul acesta, roman care i-a adus autorului Premiul Alfaguara în 2020, ci voi alege formula generoasă (și salvatoare) a unor note de lectură scrise chiar în timpul parcurgerii acestei cărți. Cele aproape 700 de pagini, cât însumează varianta în limba română, nu se citesc ușor, dimpotrivă, necesită atenție distributivă, întoarcere la unele pasaje, reflecție.

Cu o structură stratificată, povestea relației pasionale și tumultuoase dintre coregrafa Marina și deținutul José Cuauhtémoc alternează cele două voci narative cu alte două paliere/straturi: dialogul peste timp al fiului (fratele lui Jose) cu tatăl, Ceferino, dar și poveștile deținuților din închisoarea mexicană, conflictele dintre carteluri și politicile discriminatorii, implicit corupția la nivel înalt.

Căsătorită cu Claudio și mamă a trei copii, Marina consideră multă vreme că are o viață împlinită. Pe plan profesional, coregrafia pare, și ea, să-i aducă atât satisfacții, cât și provocări, iar cea care îi va da viața peste cap este un proiect care ar anima viața din închisoare, prin implicarea deținuților în actul artistic (dans și atelier literar). Aici, Marina îl cunoaște pe J.C., deținut care ispășește cincizeci de ani pentru omucidere multiplă (anterior, fusese închis pentru paricid). Cei doi se îndrăgostesc, iar pasiunea lor crește în intensitate, în ciuda tuturor diferențelor care îi despart.

Povestea lor de dragoste interzisă este spusă „pe două voci”, astfel încât beneficiem de perspectiva fiecăruia dintre ei asupra acelorași întâmplări. Sunt intercalate, din loc în loc (romanul nu are delimitare pe capitole, planurile și vocile narative nu beneficiază de tranziție decât cel mult prin blancuri) poveștile celorlalți deținuți (duioase sau aspre, dar emblematice pentru psihologia lor și pentru privațiunile vieții carcerale), apoi monologul adresat fratelui lui J.C., consistent și explicativ, în egală măsură cronică de familie și rechizitoriu.

Lumea artei se combină ingenios cu lumea închisorii, dar și cu lumea necruțătoare a cartelurilor, cu rivalitățile și crimele descrise în brutalitatea lor naturalistă, o lume subterană, ale cărei tentacule se întind și maculează toate segmentele societății mexicane contemporane. Mai poate rămâne omul-om în astfel de condiții? Prin ce și cum își poate salva bruma de umanitate rămasă? Prin dragoste, prin artă, dar mai ales prin scris. Privat de libertate, J.C. citește și scrie compulsiv, cuvintele țâșnesc din el în toată nuditatea lor sfredelitoare, mai cu seamă după ce se îndrăgostește de Marina. În J.C. trăiește un prozator de mare forță, căci e singura formă de terapie și de libertate pe care și-o permite. Dar și textele celorlalți deținuți sunt relevante pentru condiția lor umană și pentru nevoia unei defulări care să-i protejeze de perspectiva depresiei și a sinuciderii. Jose, când nu i se dă hârtie, scrie pe marginile libere ale cărților: „Dacă mi se ia și asta, îmi putrezește creierul!” Scrisul este puternic, este un torent, un tsunami:

„să scrii pentru a împărtăși, pentru a confrunta, pentru a provoca. Să scrii pentru a revolta. Să scrii pentru ca să nu înnebunești. Să scrii ca să nu mori atât de mult. Să scrii pentru a urla, a lătra, pentru a mușca, pentru a mormăi. Să scrii pentru a provoca răni. Să scrii pentru a vindeca. Să scrii pentru a expulza, pentru a purifica. Să scrii… ” (pagina 235).

Scopurile scrisului în închisoare sunt, după cum vedeți, multiple. Se scrie „pentru a scoate la iveală coroziunea, sufocarea, sunetul și furia, disperarea. Pentru a scuipa, a vomita, a excreta. Pentru a devora, a bea, a înghiți viața” (pagina 213). Închis săptămâni întregi la carceră, Jose reușește să reziste scriind pagini întregi în cap, memorându-le. Povestiri teribile, în care fiecare cuvânt se înfige ca un cui, cu o forță invidiabilă. Despre moarte, despre disperare, despre limite și despre dizolvarea acestora. Regăsim, în cartea asta îndrăzneață, inclusiv această voce a omului care scrie în condiții improprii scrisului (a se citi textele tuturor deținuților, în tranziția de la un posibil capitol la altul).

Francisco Ramirez, fiul lui Ceferino și fratele lui José, este, în roman, vocea rechizitorială: cititorul află astfel istoria-cronică de familie a unui indian, Ceferino, care își depășește condiția și urcă treptele ierarhiei universitare, care se căsătorește cu o spaniolă și își crește cei trei copii (doi băieți și o fată) într-un regim draconic, fiind convins că doar așa își pot atinge potențialul și vor răzbi într-o lume care discriminează în funcție de rasă, de religie, de cultură etc. Lipsiți de tandrețe și înțelegere, cei doi băieți vor crește mutilați sufletește, iar furia acumulată în timp va lua diverse forme, deturnându-i de la o viață normală pe plan personal: Jose își va înfrunta mereu tatăl și-i va da foc la un moment dat, iar Francisco nu poate avea relații sexuale și afective cu nicio femeie. Sora lor bea și se droghează, este o mamă și o soție deplorabilă. Interesante sunt paginile în care Francisco descrie ideile și convingerile lui Ceferino, lupta acestuia împotriva englezilor și a americanilor, de pe pozițiile unui reprezentant al unei foste colonii.

Arriaga are, cum altfel? o viziune cinematografică: pagini întregi se parcurg când într-un ritm lent, când într-unul alert, contrapunctic, atenția cititorului mutându-se de la o partitură la alta, de la un mediu social-artistic la altul, iar impresia copleșitoare cu care rămânem este aceea a unui Mexic al luptelor interlope, al unui guvern aci depășit de situație și dispus la compromisuri cu marile carteluri, aci violent în acțiuni represive. Un Mexic în care pasiunile devastatoare schimbă echilibrul și, în general, raportul de forțe. Un Mexic în care o femeie este capabilă să-și părăsească definitiv confortul unei familii aparent fericite. În care un bărbat, înșelat de femeia iubită și de cel mai bun prieten, este capabil să meargă până-n pânzele albe pentru a se răzbuna. Un fiu își urăște atât de mult genitorul, încât îi dă foc și nu își regretă niciodată fapta. Într-o astfel de lume a bărbaților care își dispută permanent supremația, femeia trebuie să fie de două ori mai puternică pentru a rezista și pentru a se afirma.

Nu știu dacă „focul” din titlul romanului este dragostea sau scrisul, literatura. Poate, în fond, vorbim despre ambele. Dragostea pentru o femeie sau pentru un bărbat și dragostea pentru literatură. Extrem de vizuală, cartea aceasta te ține lângă ea, înfigându-și, adânc, de tot, fiecare cuvânt în mintea, în carnea ta. Zguduindu-te, scoțându-te imperativ din zona de confort. Viața și arta se completează reciproc. Fără pasiune, niciuna dintre ele nu are sens, nu are acel zvâc atât de necesar pentru a impresiona cu adevărat.

Salvarea focului de Guillermo Arriaga