Polemica modernității sau polifonia egoului

Planeta, Europa, România, familia, cuplul, individul. În mod normal, dacă vorbim de o evoluție a civilizației ar trebui ordinea inversă. Numai că individul devine invizibil în societatea contemporană, de aici și jocul de cuvinte din titlu, dar și cel cu planurile din întreg spectacolul. Leta Popescu (regizoarea) nu le-a suprapus, a ales separarea lor clară, delimitată spațial și la nivel de limbaj scenic folosit. Mijloacele au rămas aceleași, câteva dintre ele neschimbându-și poziția de-a lungul reprezentației; permutarea celorlalte în scenă (atenție, vorbim inclusiv de trupul actorului ca fiind cel mai important mijloc scenic) facilitează glisarea de pe un palier al in/evoluției pe altul.

Ca întreg, spectacolul este o continuă demitizare, deconstrucție de prejudecăți și stereotipuri, dar și o ironie fină vizavi de sursele conflictului interetnic specific locului (a se înțelege Cluj, nu neapărat și Transilvania). Vorbim de o montare a Teatrului Maghiar de Stat Cluj, să nu pierdem din vedere acest amănunt foarte important!

Credit foto: Biró István

Leta Popescu și-a ales șapte actori cu personalități și charisme foarte diferite, dar de care s-a folosit de la primele replici și până la final. Dacă uneori ai impresia că asocierea limbajului teatral cu actorul dă ceva de un ridicol absurd, este doar pentru că regizoarea a urmărit intenționat obținerea acestui efect. În una dintre scenele dedicată planetei, actrița rămâne într-un seminud, deși nu e deloc slabă, doar pentru că în mentalul colectiv proiecțiile Planetei Pământ capată formele unei femei pictate de Rubens. Foarte interesantă focalizarea pe fața personajului prin intermediul camerei de filmat, dar păcat că plasticul folosit în exces în realizarea decorului a deturnat parțial atenția (știu că s-a vrut proiectarea în plan real a ideii de acvariu/spațiu claustrant, numai că și peștii au diferite mărimi și nu stau ascunși în vegetație decât pentru a-și pregăti atacul sau pentru a se odihni).

Credit foto: Biró István

Când vorbim de Europa, cea imaginată de poeții și dramaturgii spațiului românesc contemporan (Andrei Dósa, Dan Sociu, Andrei Doboș, Stelian Müller, Vasile Leac, Szálinger Balázs, Elena Vlădăreanu, Svetlana Cârstean, Athena Farrokhzad etc.) invariabil apare în discuie -ismul. Poate că de aceea gândul mi-a fugit la Eseu despre orbire a lui José Saramago: e o scenă în care spațiul devine atât de constrângător și de claustrant, încât oamenii se văd nevoiți să învețe să se mulțumească cu puțin, să conviețuiască și să supraviețuiască într-un spațiu concentraționar. E de înțeles spaima poeților/artiștilor vizavi de regimurile totalitare: ei nu pot trăi decât în libertate, chiar dacă uneori aceasta devine instrument de tortură.

Credit foto: Biró István

Momentul dedicat familiei este cel care dă cheia de interpretare a întregii montări. Actorii stând în jurul mesei și cântând pe mai multe voci, urlând până nu se mai aud nici macar ei pe ei înșiși, este impecabil din punctul de vedere al construcției. De undeva, din afara spațiului casnic, pândește pericolul descentralizării, minimalizării rolului familiei – avalanșa de peturi lăsate să cadă dintr-un dulap pictat cu model tradițional unguresc nu e de ignorat (toată scena m-a trimis cu gândul la Woyzeck de Georg Büchner – jucat în Interferențe 2018, cumva existând o suprapunere de idei și de simboluri între cele două spectacole).

Credit foto: Biró István

Momentul dedicat cuplului este scurt, față de anterioarele, dar asta și pentru că așa s-a întâmplat și în istorie. S-a trecut prea repede de la stadiul de comunitate la cel de individ(ualitate). Bolovanul (simbolul tradiției și al conservatorismului) strivește orice urmă de inovație, așa că cei doi se despart și … apare individul.

Când actorul-individ se claustrează în cufăr mi-am spus: Civilizația spectacolului – Mario Vargas Llosa. Da, trăim într-o lume a expunerii, a exhibării cu orice preț, a facilului și consumerismului, ridiculizăm profunzimea și murim sufocați de propria noastră singurătate. Egocentrismul devine instrument de tortură.

Credit foto: Biró István

Momentul dedicat României este cel mai controversat, poate și pentru că e cel mai slab din punctul de vedere al construcției. Să vorbești despre conflictul interetnic (oare chiar putem vorbi despre așa ceva?) ridiculizând până la grotesc tot ce ține de tradiția românească nu e cea mai bună soluție. Să te folosești de o oaie neagră pe post de Miorița, dar care în scenă e doar o uriașă păpușă mânuită de Gábor Viola cere multă atenție la construcție. Și aici Leta Popescu n-a știut să se oprească la timp; chiar nu era nevoie să se mimeze actul sexual, după cum cred că s-ar fi potrivit altceva din punct de vedere scenografic (mă refer la oaia ca obiect). În schimb, „rostogolirea” conflictului dintre maghiari și români până la aducerea acestuia la momentul dedicat familiei, când copiii se chinuie să învețe poezia Elenei Farago este o idee foarte bună, care relansează întreaga montare. Obsesia pentru înțelegere („Nu te va înțelege nimeni!”) este regăsibilă în multe dintre scrierile contemporane, dar mai ales la autorii care aleg să-și construiască narațiunea în locuri unde conviețuiesc mai multe etnii sau unde se vorbesc mai multe limbi. Intră aici in joc tradiția, identitatea culturală, ritualul social asumat etc. De altfel, la începutul spectacolului, replicile rostite pe întuneric de „voce” aparțin unui duo poetic formidabil – Svetlana Cârstean cu Athena Farrokhzad (căutați-le cartea apărută în 2016 la Nemira, Trado se numește).

Credit foto: Biró István

Un minus deloc de neglijat (care se divide în două mai mici): filmările live și excesul de plastic. La momentul familiei adunate în jurul mesei s-au filmat picioarele încălțate cu papuci de diferite modele, iar proiecția imaginii se făcea pe unul din pereții acvariului (aluzie la mall ca spațiu concentraționar, locul unde se vând și se cumpără inclusiv iluzii). Nu se înțelege care e legătura dintre cele două spații, dupa cum nu se înțelege nici care e rostul filmărilor, pentru că imaginile proiectate devin ilizibile din cauza decorului plasticizat (cred că deja am o fobie vizavi de acest material). Același lucru s-a întamplat la momentul Europei în suferință, când actrița își filmează de foarte aproape fața, numai că proiecția acesteia se pierde prin frunzișul de vegetație luxuriantă (de plastic, evident!). La ambele momente se pierde din mesaj (practic spectatorul nici nu mai ascultă replicile, pentru că se străduiește să înțeleagă ce e cu imaginile acelea). Cu totul altfel stă situația la momentul Individului, când acesta se filmează din interiorul cuștii-cufăr (aluzie la efectele facebook-ului și a folosirii excesive a oricărei rețele de socializare).

Credit foto: Biró István

Spectacolul poate fi urmărit în două moduri: fie ca o adaptare dramaturgică a unor texte poetice care vin, toate, să (re)construiască universul umanității redus la scara individului, dar și a vizibilului, deci eliminarea a două planuri; fie ca un spectacol de teatru pur simplu, și atunci nu faci altceva decât să te bucuri de jocul actorilor și de viziunea regizorală.

Un spectacol la limita dintre experimental și inovativ, în care există inclusiv instalație sonoră, dar și instalație de corpuri umane, Lát(Hatatlan)/(In)Vizibil va deveni o adevărată piatră de încercare pentru publicul clujean: dacă vor veni spectatori și vor fi multumiți, atunci înseamnă că e loc pentru schimbare. Dacă nu va fi așa, atunci înseamnă că ori nu sunt „consumatori” de poezie în Cluj (e un risc major aici!), ori promovarea spectacolului nu se adreseaza publicului care trebuie.