Platanos

Motto: „Cine a văzut vreodată/ Vreun copac revoltându-se?” Ana Blandiana

Cât am citit fascinantul roman-parabolă al Doinei Ruști m-a urmărit imaginea de „popor vegetal”, sintagmă consacrată de Ana Blandiana în poezia altei epoci, cu trimitere la mecanismele unei societăți dictatoriale care anulează din start orice tentativă de revoltă. E adevărat că am mai avut în minte și Pădurea vie din proza lui Florin Bican – secvența în care toți copacii fug din sat la Arini, într-un exod teribil care transformă o întreagă comunitate vegetală într-un grup migrator. Și mai aproape, citind anumite pagini din Platanos, mi-a fost poezia lui Nichita Stănescu: „Primăvara mi-a țâșnit din tâmple…”

În cartea magică a Doinei Ruști jocul imaginației începe la marginea unui teren cam nisipos: dacă ar fi cu putință să poți alege, în ce plantă ai prefera să te transformi? Ai plutea fi nalbă sau dedițel, iederă sau chiar un platan. La tâmple ți-ar apărea două frunze, iar din umeri ar putea să-ți crească crengi groase.

Și, la un moment dat, jocul se continuă cu aceeași întrebare, adresată, de exemplu, unui pisoi: dacă ai putea alege, ce flori ți-ar apărea pe mustăți?

Răul poate fi îndreptat sau ținut sub control dacă ai prieteni. Prietenia trece dincolo de orice mutație, nefiind o formă „hibridă”. Această relație de iubire și de încredere este pusă la încercare în situații dificile, cum ar fi aceea prin care trece Sisinel când nu se poate adapta de îndată solului în care a fost replantat. Lucrurile decurseseră după propria dorință, căci făcuse tot ce-i stătea în putere (nu prea mult), spre a fi mai aproape de Platanos, noul său prieten. Morala textului ne spune aici că prietenii vechi nu sunt de abandonat, doar pentru că în peisaj a apărut un prieten nou.

Platanos a citit mult, vorbește bine, știe o mulțime de lucruri și scapă netuns de îngrijitoarea Cati. E printre primii care izbutește să-și elibereze picioarele (aproape rădăcini) din pământ și să umble de colo-colo prin oraș, abandonându-și prietenii. Sisinel îl caută și își dă seama că Platanos îi mințise grav. Nu le era prieten cu adevărat. Platanos făcuse o mare greșeală, cu efecte dezastruoase asupra tuturor ființelor, oameni sau făpturi necuvântătoare, nefiind, cu toate acestea, dispus să-și recunoască vinovăția. Dimpotrivă, Platanos are porniri dictatoriale.

Sisinel se schimbă încet, încât are timp să reflecteze la ce i se întâmplă și să caute un antidot pentru starea în care se află, oprit din dezvoltare la jumătate de drum și rămas în formă hibridă, între om și plantă. Din copil, se transformă vizibil într-un arbust cu flori frumoase, posibil otrăvitoare. Să afli brusc că ai potențial letal nu e simplu, te întristează. Doar că, prin uscare, puterea cea rea se pierde și Sisinel află că, până la urmă, va fi un personaj pozitiv. Toate lucrurile acestea i le spune lui Sisinel un specialist în botanică, Popescu, personaj, de asemenea, ambiguu, nu un om-zambilă, nici om-ciupercă, în orice caz, un hibrid.

Sisinel, care nu mai poate sta în interior de teamă să nu se usuce, vrea să-și vadă chipul, dar nimeni nu-i aduce oglinda, ca să nu-i provoace vreo criză. La un moment dat, când începe și el să colinde orașul, își vede fața într-o suprafață vitrată. Observația lui Sisinel este înduioșătoare: ochii îi rămăseseră umani, semn că transformarea sa vegetală nu se încheiase. Era mai mult om decât plantă.

Pendulând între două lumi, cea a oamenilor și cea vegetală, Sisinel caută remediul crizei și îl găsește. Lucrurile se dovedesc reversibile, dar revenirea la normal nu se petrece până nu-și arată fiecare fibra definitorie, de cumsecădenie sau de răutate.

Epidemia de vegetalită cuprinde treptat tot orașul, transformându-l într-o imensă grădină, cu mari porțiuni neîngrijite, dominate de haos, de vraiște.

Școala s-a desființat. Platanos decretează că educația este opțională. Ca în poezia Anei Blandiana, în prim-plan rămâne permanent un popor vegetal, care inventează, în perioada tulbure de tranziție, noi reguli, noi caste privilegiate.

Tema principală a romanului Doinei Ruști este transformarea lumii oamenilor într-o lume vegetală, în urma unei epidemii. Rinocerita eugenionesciană nu e departe nici ea. Textul este însă ancorat în multe alte subteme cel puțin la fel de interesante: prietenia, educația, căutarea adevărului, problema identității etc.

Câteva date despre autoare găsim în prezentarea editurii:

Prozatoare, profesor universitar și scenaristă, Doina Ruști (n. 1957) a scris romanele multipremiate Fantoma din moară (2008) și Lizoanca la 11 ani (2009), dar și trilogia fanariotă: Manuscrisul fanariot (2015), Mâța Vinerii (2017) și Homeric (2019). A publicat 15 romane, printre cele mai recente numărându-se Zavaidoc în anul iubirii (2024) și Ferenike (2025). Este și autoarea a peste 300 de povestiri. Scrierile sale au fost traduse în 17 limbi străine, romanul The Book of Perilous Dishes bucurându-se de succes în Regatul Unit. În 2008 a primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2009, Premiul Ion Creangă al Academiei Române.

Las mai jos alte fragmente:

„— Ce fel de vegetal e?

— Habar n-am. Un fel de floarea-soarelui.” (p. 178)

„Platanos vorbea zilnic, îl vedeam pe ecranele din oraş. Cea mai mare plasmă fusese dusă în piața Salciei, sub un pavilion care îi asigura oarecare protecție, mai ales că în ultimele zile plouase mult. Trebuie să recunosc, mie îmi făcea bine ploaia, eram parcă mai rapid în mişcări, iar mâinile, fie de la uleiul pe care mi-l dăduse Popescu, fie de la ploaie, îmi deveniseră mai elastice.

În special pe la prânz piața se umplea de vegetali, iar Salcia apărea din ce în ce mai des la tribună. În schimb, Nalba nu se mai vedea, poate că își găsise ceva mai bun de făcut. Aş fi vrut s-o văd, îmi era dor de vocea ei, de mâinile care-mi atinseseră florile de la tâmplă. Plus că mi-ar fi plăcut să-i povestesc ce aflasem din Caietul vărgat. Cu Năsosu sau cu Nasture mi-era imposibil să vorbesc despre astfel de lucruri. Nu aveau răbdare să mă asculte.

Chiar dacă eram furios pe Platanos, tot mă lega de el un fir nevăzut. Începusem să nu-l mai judec pentru cruzime. Suferința lui, că nu avea un tată pe măsura dorințelor sale, mi se părea înrudită cu sărăcia mea dinainte. Totuşi, trebuie să recunosc, dintre toate, cea mai insuportabilă faptă a lui Platanos era povestea lui despre moartea tatălui său. Cu câte amănunte îmi povestise, cât de convingător fusese episodul despre transformarea lui în ciupercă! N-aveam de gând să-l iert pentru asta.

— Oamenii mint, Năsosule. Ştiai?

— Ba bine că nu!

— Şi tu?

— Uneori şi eu. Dar ascultă-i pe ăștia din piață ce minciuni spun! Crezi că școala mai interesează pe cineva?

În piață se discuta cel mai mult despre şcoală. Unii voiau cursuri, ca pe vremuri, alții voiau doar un centru de informare și atât. Mai ales Platanos avea idei radicale:

— Cred că școala ar trebui să funcționeze doar pentru cei care vor. Dacă vrei, bravo ție, vii la școală și optezi pentru un program care crezi că te-ar putea ajuta: dacă vrei să faci literatură – asta vei avea. Iar dacă îți plac ştiinţele, n-ai decât să rezolvi toată ziua exerciții şi probleme de geometrie. Însă cei care n-au chef, aş zice că trebuie lăsați să-şi trăiască viața așa cum vor. N-au decât să se urce pe blocuri și să încerce să-și facă acolo grădini confortabile. Este clar că nu toată lumea e făcută să învețe, să citească ori să poarte discuții.

Din toate părţile se auzeau urale și lumea părea să-i dea dreptate sută la sută. Apoi am auzit o voce familiară. La tribună urcase Popescu. Înfășurată în licheni, arăta ca un popic îmbrăcat în dantelă.

— Nu cred că trebuie să tratăm problema atât de simplist. Dragă Iulian, a început ea, dovadă că informația mea îi folosise, omul fără educație devine agresiv în scurt timp, îşi pierde respectul faţă de reguli și față de cei studioşi. Cum vrei să progreseze o specie fără educaţie? Ce vei mai citi când, de exemplu, cărțile vor fi arse? Cine va mai contribui la dezvoltarea științei, fără susţinere generală?

— Corect. Dar nici nu cred că școala trebuie să fie obligatorie! a răspuns Platanos, mi s-a părut, cam ţâfnos.

— Există o perioadă a învăţării pentru toți oamenii, iar începutul necesită întotdeauna puțin ajutor. O plantă poate să înțepenească, să se încline. Mulți dintre voi nu se mişcă în totalitate. Pentru că în acea primă fază a dezvoltării, e nevoie de un parapet de susținere, de anumite minerale, să zicem. Or, ca să știi că nu-ţi place şcoala, mai întâi ar trebui să știi ce este și la ce-ți foloseşte.

— Sunt multe mijloace de a învăța singur. Cred că mulți nu au nevoie de îndrumare, a spus Platanos și, spre surprinderea mea, a ieşit de pe ecran, iar în locul său au apărut nişte muzicanți și piața a răsunat de urale.

Popescu n-a mai avut ocazia să-și susțină opinia şi-am văzut-o coborând întristată în piață.

În zilele următoare, s-a anunțat oficial că școala se desfiinţase. Cine voia să învețe ceva nu avea decât să meargă la bibliotecă. În scurt timp au fost aduse acolo computere, mii de laptopuri. Cine voia să afle lucruri întreba un ecran. Mulți continuau să stea de vorbă în piață. Unii ţineau discursuri.

Apoi au apărut nişte pruni foarte mânioşi, care și-au făcut livadă acolo.

Şi au fost nişte zile teribile, în care multe plante de toate felurile s-au luat la bătaie cu prunii. Însuşi Platanos a coborât într-o zi, zguduind tot oraşul, însoţit de nişte vegetali cam ciudați, persoane subțiri, cu siluete perfecte, care păreau crescute într-o tufă de trandafir. Se rostogoleau cu viteză, devenind un fel de bile țepoase, ca odată ajunse la destinație să se ridice în picioare, iar toate rămurelele și mlădițele să se îndrepte, alcătuind în jurul lor un fel de roată. Deveneau intangibili, iar, lucru şi mai bizar, extremitățile unor ramuri se aprindeau. Platanos le-a ordonat să curețe piața, iar ghimpoșii au dat foc prunilor într-un vacarm infernal. Prunii, în flăcări, alergau în toate părţile, iar alți vegetali se aprindeau accidental de la ei.

Am luat-o la fugă. Năsosu spunea: Uite ce-a ajuns Platanos! De la început mi-am dat seama că e bolnav rău!

În noaptea aia am dormit în afara oraşului, în spatele unei uzine de apă. În vacarmul produs, îl pierdusem pe Nasture, nu ştiam încotro o luase.” (pp. 178-181)