Peștele din noi sau o altfel de perspectivă a evoluției noastre

Casele editoriale, aflate într-o competiție acerbă pentru a câștiga câți mai mulți cititori, și-au diversificat colecțiile, au obținut drepturile de autor pentru cele mai premiate volume, au colaborări cu traducători atenți. Mai toate editurile românești și-au îmbogățit portofoliile cu cărți despre diverse subiecte științifice pe înțelesul tuturor (așa numitele cărți de popularizare științifică), atlase, enciclopedii. Succesul acestora este explicabil: descoperirile științifice din ultimii treizeci de ani sunt cu totul spectaculoase, cu ajutorul acestora dărâmându-se mituri, sau confirmându-se teorii care, până mai ieri păreau demonstrații eșuate iremediabil. Dacă autorul, reputat om de știință, este și un bun povestitor și „traducător” pe înțelesul profanilor al unor termeni științifici abstracți, succesul cărții este garantat. Un astfel de exemplu este Neil Shubin, un reputat paleontolog și profesor american de biologie organistică și anatomie, celebru în lumea academică pentru descoperirea unei fosile – Tiktaalik roseae, împreună cu Ted Daeschler și Farish Jenkins. În 2020, Editura Herald aduce pe rafturile librăriilor românești un volum plin de savoare, o admirabilă sinteză a evoluției corpului omenesc din perspectivă biologică. Peștele din noi: o călătorie în istoria de 3.5 miliarde de ani a corpului omenesc, este într-adevăr o expediție incitantă, Neil Shubin dovedindu-se un partener atent să explice, un pedagog desăvârșit, cu o curiozitate ieșită din tiparele normalității, calități care l-au ajutat atât în munca de laborator, cât și în cea de teren.

Biologia, paleontologia, antropologia, psihologia și alte științe conexe au ca premisă a cercetării o lege, pe cât de blamată, pe atât de discutată și confirmată prin mii de descoperiri cu rol de argument științific:

„Conform acestei „legi a întregului” din domeniul biologiei, orice ființă vie de pe planetă a avut părinți.

Orice persoană pe care ați cunoscut-o vreodată are părinți biologici, la fel și orice pasăre, salamandră sau rechin pe care l-ați văzut vreodată. Tehnologia poate schimba lucrul acesta, mulțumită clonării sau vreunei metode încă neinventate, dar deocamdată legea e valabilă. Exprimată într-o formă mai clară: orice ființă vie s-a născut dintr-o informație genetică parentală. Formularea aceasta definește calitatea de părinte într-un mod care apelează la mecanismul biologic efectiv al eredității și ne permite să-l aplicăm unor ființe precum bacteriile, care nu se reproduc în același fel ca noi.

Prin extensie, această lege este cea care îi conferă putere. Iat-o, în toată frumusețea ei: toți suntem descendenți modificați ai părinților noștri sau ai informației genetice parentale. Descind din mama mea și din tatăl meu, dar nu sunt identic cu ei. Părinții mei sunt descendenți modificați ai părinților lor. Și așa mai departe. Acest tipar al descendenței prin modificări definește arborele nostru de familie. O face atât de bine, încât ne putem reconstitui arborele de familie doar prelevând mostre de sânge de la indivizi.” (p. 212 – 213)

Neil Shubin este conștient de importanța formulării ipotezei de lucru; orice mică „scăpare” te discreditează (adeseori fără cale de întoarcere) ca om de știință. Meritul lui, în prezentarea sintetică a evoluției biologice a omului pe Pământ, este că nu face afirmații hazardate, nu face nicio trimitere la ipoteze controversate, decât dacă acestea au fost infirmate sau demonstrate prin studii acreditate. Demersul este cu atât mai meritoriu, cu cât involuntar ne aducem aminte de Originea speciilor a lui Charles Darwin, care a zdruncinat lumea modernă din temelii. La nici un secol de revoluția iluministă, care anunța triumful rațiunii în detrimentul credinței/credințelor, Darwin îl plasa pe om ca ultim descendent al unui arbore genealogic stufos, cu nenumărate ramificații: regnul animal. Dacă societatea de sfârșit de secol XIX nu era suficient de pregătită mental să accepte și să dezvolte astfel de teorii, în lipsa unui portofoliu de dovezi concrete, lui Neil Shubin și celor ca el, le este ceva mai ușor: dovezile științifice sunt spectaculoase, iar evoluția tehnologică a permis studii microscopice și genetice de neimaginat până mai acum patruzeci de ani. Neil Shubin demonstrează, prin munca sa de teren, combinată cu miile de ore petrecute în laborator, ceea ce Darwin enunța la nivel empiric cu mai bine de un secol în urmă:

„A ști cum funcționează descendența prin modificări este esențial pentru a descifra istoria evoluției biologice, fiindcă descendența prin modificări poate lăsa o semnătură pe care o putem detecta.” (p. 213 – 214)

Istoria noastră, ca ființe biologice, apelează, în egală măsură, la fosile (deci munca de teren, combinată cu studiul anatomic și fiziologic) și la studiul microcelular (prin lentila microscopului și a reactivilor de tot felul) al amprentei trecutului – ADN-ul, care ne asigură individualitatea, originalitatea. Din această perspectivă, nu ni se mai pare surprinzătoarea evoluția profesională a lui Shubin, care a recunoscut cât de mult l-au ajutat studiile anatomice ale corpului uman atât din perspectiva rece, distantă, impersonală a cercetătorului ambițios să demonstreze diverse teorii, cât și din perspectiva umanității și a eticii:

„Când am desfășurat tifonul de pe degete – când am văzut prima oară încheieturile, vârfurile degetelor și unghiile – au ieșit la iveală emoțiile care rămăseseră ascunse în săptămânile precedente. Aceasta nu era o păpușă sau un manechin; fusese cândva o persoană vie, care folosise acea mână pentru a ține lucruri și a oferi mângâieri. Brusc, acest exercițiu mecanic, disecția, a devenit ceva profund personal și emoțional. Până în momentul acela fusesem orb la legătura mea cu cadavrul. Expusesem deja stomacul, vezica biliară și alte organe. Însă ce persoană în toate mințile creează o conexiune umană la vederea unei vezici biliare?

Ce anume face ca o mână să pară umană în toată chintesența ei? La un anumit nivel, răspunsul trebuie să fie că mâna reprezintă legătura vizibilă dintre noi; ea este un simbol a ceea ce suntem și ce putem realiza. Capacitatea noastră de a apuca, a construi și a ne transforma gândurile în realitate, rezidă în complexul acesta de oase, nervi și vase de sânge.” (p. 41)

Pe parcursul celor peste 280 de pagini, demersul științific al autorului american este însoțit de desene, scheme, imagini sugestive, care îl ajută pe cititor să pătrundă cât mai adânc în misterele aparent incomprehensibile ale corpului uman și al altor ființe vii. Abordarea sistematică are ca punct de plecare întrebarea, dar Shubin ne readuce aminte cât de important este cum formulăm întrebarea și în ce moment o punem:

„O mare parte din ceea ce alcătuiește un corp este închis în interiorul celulei; de fapt, o mare parte din ceea ce ne face unici se găsește tot acolo. Corpul nostru arată diferit de cel al unei meduze, fiindcă celulele noastre se atașează unele de altele în moduri diferite, comunică între ele în moduri diferite și produc substanțe diferite.

Înainte să putem avea un „plan al corpului” – ca să nu mai vorbim de cap, creier sau braț – trebuie în primul rând să existe o modalitate de a construi un corp. Ce înseamnă aceasta? Pentru a crea toate țesuturile și structurile corpului, celulele trebuie să știe cum să coopereze – să se unească pentru a crea un tip complet nou de individ.” (p. 146)

Studiile comparative, din această perspectivă, nu mai par atât de șocante: este mult mai ușor să observi evoluția ființelor cu un plan bidimensional, ca mai apoi să observi trecerea la planul tridimensional în regnul animal. Fosilele precum cea descoperită de Shubin și colaboratorii săi, sunt cu atât mai prețioase, iar munca de teren nu va avea cum să fie înlocuită de secvențierea ADN din cele mai sofisticate laboratoare. Capitolul 11 al cărții, nu întâmplător intitulat Sensul tuturor lucrurilor, ne readuce aminte de grădina zoologică din noi, de legătura dintre trecutul nostru de vânători-culegători și bolile omului modern, de trecutul nostru ca pești și mormoloci și sughițul care ne dă bătăi de cap când ți-e lumea mai dragă, de trecutul nostru ca rechini și herniile care ne limitează acțiunile, de trecutul nostru microbian și bolile mitocondriale relativ recent descoperite.

Din perspectiva cercetării microbiologice, Neil Shubin consideră că

„Sfântul Graal în cercetarea evoluției este să înțelegem care sunt genele care diferențiază diferitele oase ale membrelor și care sunt cele care controlează dezvoltarea în aceste trei dimensiuni. Ce parte din ADN face ca degetul mic să fie diferit de cel mare? Ce anume face ca degetele să se deosebească de oasele brațului? Dacă înțelegem genele care controlează asemenea tipare, vom cunoaște rețeta după care suntem construiți.” (p.64)

Descoperirea Ariciului Sonic, una din genele care acționează pentru a ne modela membrele superioare și legătura directă dintre planul corpului uman și gena Noggin, descoperirea genei eyeless (Pax 6) care controlează dezvoltarea ochilor în toate ființele cu ochi, ne arată că Sfântul Graal are șanse reale să fie demitizat. Colaborarea dintre biologi, geneticieni, paleontologi și alți cercetători este cu atât mai necesară pentru că:

„Adevărata importanță a acestui arbore de familie stă în predicțiile pe care le putem face cu ajutorul său. Cea mai semnificativă dintre ele este că noile caracteristici comune pe care le identificăm trebuie să fie compatibile cu cadrul. Altfel spus, trăsăturile pe care le identificăm în celule, ADN-ul și toate celelalte structuri, țesuturi și molecule din corpurile acestor animale, trebuie să confirme grupările pe care le-am identificat în timpul plimbării noastre. Dimpotrivă, putem infirma acele grupări dacă descoperim trăsături incompatibile cu ele. Altfel spus, dacă există multe trăsături comune peștilor și oamenilor, care nu se văd la urșii polari, cadrul nostru este defectuos și trebuie revizuit sau abandonat. În cazurile în care dovezile sunt ambigue, folosim un număr de instrumente statistice pentru a evalua calitatea caracteristicilor care susțin aranjamentele din arborele de familie. În situațiile când există ambiguitate, aranjamentul genealogic este tratat ca o ipoteză de lucru până găsim ceva concludent care ne permite fie să-l acceptăm, fie să-l respingem.” (p. 220)

Îi mulțumim lui Neil Shubin pentru călătoria fascinantă în trecutul nostru îndepărtat și pentru că ne-a făcut părtași la emoțiile și satisfacțiile unui om de știință de o moralitate exemplară.

Peștele din noi: o călătorie în istoria de 3.5 miliarde de ani a corpului omenesc de Neil Shubin