PESCĂRUȘUL – Un sfârșit e un început

Alessia-Ioana Ganea, Colegiul Național ,,B. P. Hasdeuˮ

„Un sfârșit e un început” în regia lui Alex Bogdan, adus pe scena Teatrului „George Ciprian” din Buzău de actorii Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, e o montare care respiră viață în fiecare colț al sălii și pe fiecare centimetru al scenei. Pescărușul de Anton Cehov urmărește viața tinerilor artiști, prin conflicte create de iubire, ambiție și neîmplinire. Konstantin (Costea) încearcă să devină recunoscut ca artist și să-i câștige inima Ninei, care visează să fie actriță, în timp ce relațiile cu Arkadina, Trigorin și ceilalți complică dorințele și speranțele fiecăruia. Piesa vorbește despre visuri, eșecuri și lupta pentru a trăi prin artă. Aceasta pornește de la conflictul clasic din Pescărușul lui Cehov: tinerele talente aspiră la glorie pe scenă, artiștii consacrați își caută recunoașterea și iubirea, iar dragostea și ambiția se împletesc cu dezamăgirea și frustrările personale.

Aceasta a fost prima montare a piesei Pescărușul la care am asistat, iar experiența a fost una puternică, neașteptat de emoționantă. Deși cunoșteam opera lui Cehov doar din lecturi, văzând-o cum prinde viață pe scenă am căpătat o nouă perspectivă asupra fragilității visului și asupra felului în care oamenii se caută unii pe alții în tăcere, prin priviri și gesturi, mai mult decât prin cuvinte.

Ce m-a surprins a fost cum aglomerația scenică — personajele care intrau și ieșeau, cărțile aruncate de la un actor la altul, repetițiile și gesturile repetitive — crea un haos aparent, dar în același timp o liniște interioară. Fiecare detaliu, fiecare replică, fiecare privire părea să fie gândită pentru a reda atât agitația lumii, cât și zbuciumul sufletesc al personajelor. Prin această harababură aparentă se simțea subtil echilibrul vieții, tensiunea dintre speranță și dezamăgire.

Nina, interpretată de Ileana Ursu, trăiește cu pasiune visul de a deveni actriță. Costea, tânărul plin de dorința de a crea, se luptă cu neîncrederea și cu teama de eșec. Între ei se naște o legătură delicată, dar dureroasă — o relație între vis și realitate, între dorința de a urca spre lumină și greutatea care îi trage mereu înapoi. Mi s-a părut interesant să fac o mică legătură cu Romeo și Julieta: la fel ca tinerii îndrăgostiți din piesa lui Shakespeare, Nina și Costea sunt prinși între vis și realitate, între dorință și neputință. Când Costea împușcă pescărușul, simbolul visului Ninei este distrus. Ea se credea un pescăruș, liberă și plină de speranță, iar aripile ei imaginare sunt zdrobite în acel gest, arătând fragilitatea visului și durerea provocată de neputință

Am fost atrasă și de faptul că întreaga piesă a fost interactivă — actorii vorbeau cu publicul, îl implicau, iar eu am simțit cu adevărat energia și pasiunea lor în fiecare moment de pe scenă. Nina și Costea au ieșit de pe scenă și au început să meargă printre scaunele publicului, iar Nina a început să vorbească direct cu noi, întrebând: „Nu e așa că sunt o mare actriță? Sunt ca un pescăruș!” Această apropiere și interacțiune au făcut ca spectacolul să fie și mai viu, iar implicarea actorilor a fost absolut remarcabilă. Recunosc că mi-a luat puțin să realizez că personajul Costea era de fapt Konstantin din opera originală, dar, odată ce am înțeles, întreaga piesă a căpătat o profunzime aparte.

Am apreciat mult muzica folosită în momentele în care actorii nu vorbeau. Pe fundal, se trecea de la tonuri triste, tăcute, la o muzică mai energică, dar nu neapărat fericită — de exemplu, Somebody To Love de la Queen. Această alternanță între tristețe și energie sublinia zbuciumul personajelor și tensiunea dintre vis și realitate, făcând ca scenele să fie mai vii și emoționante.

Unul dintre clipele care mi-au rămas cel mai viu în minte a fost interpretarea lui Valentin Terente în rolul lui Piotr Nikolaevici Sorin. Personajul, un bărbat aflat la apusul vieții, visând cu melancolie la ceea ce ar fi putut fi, a fost adus pe scenă cu o autenticitate impresionantă. Cu halatul său albastru, pașii lenți și vocea ușor tremurată, actorul a transmis perfect fragilitatea, umorul blând și tristețea interioară a lui Sorin. Prin gesturi simple, dar încărcate de sens, Terente a reușit să redea nu doar un om bolnav și obosit, ci o întreagă generație care privește viața cu luciditate și regret. O remarca pe care unii s-ar putea să o găsească amuzanta este legata tot de interpretul personajului Piotr: prin felul blând și ușor stângaci, actorul mi-a amintit de Moș Costache din filmul redat după cartea Enigma Otiliei. A fost o asemănare care m-a făcut să zâmbesc, mai ales ca se potrivea perfect cu imaginea pe care o aveam in minte din momentul in care am citit pentru prima data cartea.

Am remarcat și simplitatea vestimentației actorilor, o alegere care, deși aparent modestă, a purtat o încărcătură simbolică profundă. Rochia Irinei, care s-a transformat dintr-un roșu intens într-un negru sobru, a fost un moment uimitor— o trecere de la pasiune la doliu, de la iluzie la realitate. Masha, mereu îmbrăcată în negru, părea să poarte pe umeri toată melancolia poveștii. Iar atunci când, spre final, Nina a reapărut pe scenă în negru, semăna cu o umbră a trecutului, o prezență care anunța sfârșitul lui Costea și stingerea unui vis.

A fost o adevărată plăcere să-l văd pe Alex Bogdan în rolul lui Trigorin, un actor pe care publicul îl recunoaște din numeroase filme și piese de teatru. Energia lui scenică, felul natural de a trece de la ironie la fragilitate, au făcut ca personajul scriitorului să capete o profunzime aparte. În fiecare replică se simțea un amestec subtil între carismă și nesiguranță, ceea ce a făcut ca prezența lui pe scenă să domine, fără să umbrească însă celelalte personaje.

Alex Bogdan și actorii reușesc să transmit frumusețea artei și a visului. Muzica, schimbările rapide de stare, alternanța dintre tensiune și momente mai calme, toate contribuie la o experiență scenică autentică și captivantă. Am plecat de la spectacol cu un sentiment de emoție puternică și cu gândul că teatrul e mai mult decât replici și costume: e viață trăită în fiecare gest, e o invitație să simți și să înțelegi, chiar și prin haosul aparent.

„Un sfârșit e un început” rămâne, pentru mine, un spectacol memorabil: despre zbor, despre cădere, despre curajul de a fi vulnerabil și despre frumusețea de a trăi prin artă.

Teatrul „George Ciprian” Buzău, Săptămâna Teatrului Tânăr, ediția a XII-a, 18-24 octombrie 2025