„Pământul și țara în Evul Mediu Românesc. Secolele XIII-XVI”. O analiză

Ioan-Aurel Pop este profesor universitar la Departamentul de istorie medievală, premodernă și istoria artei la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, este membru și președinte al Academiei Române, autor a peste 70 de cărți, ediții de izvoare istorice, tratate și manuale universitare. În anul 2026, la Editura Polirom, în colecția Historia, a publicat o carte esențială pentru istoriografia română: Pământul și țara în Evul Mediu Românesc. Secolele XIII-XVI. Lucrarea, dincolo de bibliografia vastă, recursul la documentul istoric, analiza exhaustivă, consultarea și trecerea în revistă a altor cărți scrise de istoricii români pe marginea acestui subiect, are marele merit de a porni de la esența epocii analizate: pământul și posesiunea sa. Autorul investighează feudalismul ca mecanism de formare a statelor medievale românești într-un interval cronologic de mare interes: din secolul al XIII-lea – când discutăm despre formațiuni prestatale românești – până în secolul al XVI-lea când, odată cu domnia lui Mihai Viteazul, este general acceptat că se termină perioada medievală românească. Fără a recurge la aprecieri excesive, se poate afirma că volumul propune o analiză de tip longue durée, surprinzând modul în care pământul, sub diverse forme de stăpânire și exploatare, a facilitat și, mai mult decât atât, a constituit nucleul statalității intracarpatice și extracarpatice.

În Notă asupra lucrării, istoricul începe cu o precizare legată de geneza cărții, o mențiune importantă pentru întreaga lectură:

cartea aceasta s-a născut – ca mai toate cărțile – dintr-un gând persistent, mereu revenit în atenție. Concret, ea a apărut din fragmente de gândire și din crâmpeie de texte elaborate de-a lungul anilor, dincolo de miile de documente, de cărți, de studii și de articole citite și prelucrate. Ea nu are, din cauza aceasta, cursivitatea care s-ar cuveni și care a fost un deziderat al autorului, nepriceput în a armoniza în întregime textul.

Aș spune că este o exagerare din partea autorului, întrucât întreaga carte este omogenă și coerentă, oferind o imagine de ansamblu bine articulată asupra subiectului. Analiza nu își pierde nici precizia, nici cursivitatea din cauza presupusei cezuri a scriiturii la care face referire istoricul. Structura lucrării de față este una cronologică, dar în același timp intrinsec tematică. Spațiile intracarpatic și extracarpatic sunt tratate în capitole diferite, ceea ce conferă mai multă claritate demersului, mai ales în condițiile în care evoluția acestor state a fost una diferită pe durata Evului Mediu. Dincolo de macroistorie, de marile personaje istorice cu care suntem familiarizați, autorul acordă atenție și microistoriei, vieții oamenilor obișnuiți. Această perspectivă completează analiza și contribuie semnificativ la înțelegerea mizei profunde a cărții.

Prestatalitatea și statalitatea din spațiul românesc medieval au reprezentat subiecte de interes și în secolul XX, mai ales în timpul regimului comunist când istoricii aveau interesul de a studia o perioadă mai îndepărtată din cauza condițiilor ideologice totalitare, o perioadă care să nu producă deranj doctrinar. În acest context, istorici români valoroși au adus contribuții esențiale atât în perioada interbelică, cât și în cea comunistă. Printre aceștia se numără: Șerban Papacostea, Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu. Deși, în cazul lui Nicolae Iorga, autorul mărturisește că unele dintre concluziile sale sunt mult exagerate. Însă lucrările lor au rămas un punct de plecare pentru cercetările ulterioare, unele datorită tezelor și ipotezelor, altele datorită surselor sau prin esența lor. Totodată, trebuie amintit că, în perioada comunistă, mai ales în cea național-comunistă, domnitorii români sunt redescoperiți și folosiți în filme de propagandă, prezentându-se o istorie politică și nu una care să rămână fidelă adevărului istoric. Istoriografia postdecembristă recuperează și încă duce dificila sarcină de a schimba, din multe puncte de vedere, raportarea la perioada statalității medievale în spațiul românesc. Cu toate acestea, utilizarea figurilor medievale în discursul politic contemporan – inclusiv în campanii electorale cu accente suveraniste – arată că politizarea istoriei nu a dispărut, ci o cunoscut doar o nouă formă.

În secolul al XIII-lea, Transilvania se afla deja sub controlul militar și administrativ al Regatului Ungariei. Începând cu 1211, regele Andrei al II-lea a adus în regiune Cavalerii Teutoni în înțelegere cu Sfântul Scaun, însoțită de o serie de privilegii pentru aceștia. Privilegiile constau, în primul rând, în pământuri smulse de la localnici. Cavalerii Teutoni fuseseră aduși pentru apărare și combaterea altor inamici din regiune ai Romei și Ungariei. Mai puțin cunoscut este că influența papalității în zona Transilvaniei a fost una semnificativă și în timpul urmașului regelui Andrei al II-lea, regele Bela al IV-lea care a fost

îndemnat energic de papă să-i aducă pe acești români la supunerea față de Biserica romană și să le orânduiască pentru aceasta un episcop catolic (vicar) potrivit națiunii lor.

În timpul aceluiași rege Bela al IV-lea a fost emisă „Diploma Cavalerilor Ioaniți”, care, printre altele, amintea formațiunile politice sud-carpatice, cnezate și voievodate. De asemenea, în acest document

sunt menționate întinse pământuri, mori, semănături, pășuni și fânețe, pentru turme de vite și de oi, apoi pescării și iazuri […] Sunt atestate circulația monetară, transportul și consumul sării, foloase, venituri și slujbe.

În această perioadă, se pare că, la sud de Carpați, se constituiseră două nuclee politice care aveau să dea naștere marelui voievodat al Țării Românești: cel al lui Litovoi I-Litovoi al II-lea-Bărbat și cel al lui Seneslau.

Pământul reprezenta, fără îndoială, centrul tuturor relațiilor politice, economice și sociale. În funcție de rolul său, acesta purta denumiri diferite. De pildă, „ohabă” era o moșie ereditară inalienabilă, scutită de impozite și prestații, dar semnificația sa putea diferi de la un spațiu românesc la altul. „Sesia” din Transilvania avea drept corespondente la sud și răsărit de Carpați delnița sau jirebia. „Predium” era, cel mai adesea, un pământ nelocuit, loc de casă, pământ propriu al cuiva. „Allodium” reprezenta pământ de moștenire, stăpânire cu drept ereditar, ocină, loc de baștină. În legătură cu pământul este esențial a înțelege și cine erau marii proprietari ai săi. Cnezul apar în documentele vremii ca fiind stăpân de pământ și de vecini […] asimilat ca statut social cu boierimea mică. Așadar, la începuturile sale este asociat cu statutul de boier. La sfârșitul secolului al XVI-lea, cnez începe să fie sinonim cu om liber, cu țăran liber și cu atât mai mult se accentuează această semnificație în secolul al XVII-lea. În Moldova secolului al XIV-lea, cnezul stăpânea pământul bun, productiv, avea

dreptul la heleșteu sau iaz […] el stăpânea livezile și grădinile, avea dreptul la cârciumărit, la moară, la piuă, la prisacă. Cu toate acestea, din punct de vedere juridic, cnezii nu erau asimilați deplin cu nobilii.

Însă, conceptual și statual, între cnez și boier se conturează o diferență semnificativă în această perioadă pe care istoricul Ioan-Aurel Pop o explică astfel:

cnezul sau judele era un stăpân tradițional, cutumiar, acceptat tacit de comunitate, pe când boierul sau nobilul era un stăpân oficial, recunoscut prin diplomă (chartă) și uneori impus comunității.

Secolul al XIV-lea rămâne unul determinant pentru istoria noastră medievală, marcat de ultima mare încercare a regelui Ungariei de supunere a Țării Românești, perioada în care conducătorii își titlul de „mare voievod” și strâng oaste în jurul lor pentru a contracara un eventual atac. Mai mult, aceștia încep să înțeleagă foarte bine beneficiul pământului lor, dar și avantajul poziționării geografice, chiar dacă de cele mai multe ori ea a fost o povară, începând să impună taxe negustorilor. Aici se remarcă Vladislav Vlaicu, domnitor al Țării Românești, care stabilește vămile pe care urmau să le plătească negustorii din Brașov în trecerea prin țara sa. La venire se plătea la Câmpulung, la întoarcere se plătea la Dunăre. Același domnitor este cunoscut și pentru daniile sale către locuri mănăstirești, exemplul elocvent fiind Mănăstirea Vodița, ctitoria sa, căreia îi oferă satul Jidovșița, cu toate avantajele sale. Acest tip de danie este o obișnuință și în secolele următoarele la ceilalți domnitori români.

Separarea teritorială, statală și politică între Țara Românească, Moldova și Transilvania nu însemna că domnitorii din exteriorul arcului carpatic nu puteau stăpâni teritorii în Transilvania. Rămânând la secolul al XIV-lea, un exemplu în acest sens este Mircea cel Bătrân, domn al Țării Românești, care, mai ales după încheierea Tratatului de la Brașov cu regele maghiar Sigismund de Luxemburg, începe să stăpânească teritorii în zona dintre Carpați. Astfel, el dobândește Țara Amlașului, Țara Făgărașului, Branul și Bologa: cu excepția cetății Bologa, toate celelalte stăpâniri ardelene formau sub aspect geografic-teritorial corp comun cu Țara Românească. În secolul al XV-lea, și domnitorul Moldovei, Ștefan cel Mare, stăpânește teritorii în spațiul intracarpatic și, mai mult, la nivelul întregului regat, domnul Moldovei se afla pe locul al nouălea între «marii contribuabili», adică cei scutiți de taxe. Istoricul mai adaugă că Ștefan cel Mare și urmașii săi au controlat, prin stăpânirile lor, o parte însemnată din Regatul Ungariei.

Pe toată durata Evului Mediu, dania a reprezentat o caracteristică esențială a raportului cu pământul. În documentele vremii, aceasta este menționată cuprinzând trei părți: protocol, context și eschatocol, structură amintită a fi moștenită din epoca romană. Nerespectarea daniei și a tuturor obligațiilor aferente putea atrage după sine blesteme ale puterii divine. Acest aspect apare în toate documentele specifice, deci nu era o cutumă, ci literă de lege. Istoricul inserează în volumul său înscrisuri din documente de danie din vremea domnitorului Mircea cel Bătrân unde apar formulări ale blestemului, în mod repetat. Toate acestea consolidează ipoteza istoricului și demonstrează că pământul a fost, așadar, bunul cel mai de preț în Evul Mediu.

În această perioadă, hotarele și vămile erau deosebit de importante. Prin hotar nu trebuie înțeleasă granița în sensul modern, adică nu era o linie precisă de demarcație dintre țări. Condițiile sale juridice erau destul de flexibile și maleabile, mai multe documente demonstrând că, de exemplu, se puteau trece turmele de oi dintr-o parte în alta sau puteau fi trasate pe cale amiabilă, printr-o înțelegere reciprocă. În documente apar stipulate și vămile, care erau de mai multe feluri:

câmpenești, de oraș și târg, la vaduri, la poduri, la plaiuri, pe mărfuri, pe albine, pe găletărit, din oi, din porci, din pește, din sare, din pometuri, din stupi, din vii, din vin, din blănuri de animale sălbatice,

iar toate reprezentau surse de venit semnificative pentru spațiul românesc și nu numai.

Însă, în toate aceste aspecte, foarte importante erau și mențiunile legate de felul în care se moștenea pământul. Autorul subliniază că regulile moștenirii difereau de la un spațiu la altul. De pildă, în Transilvania și Țara Românească pământul era moștenit doar de bărbați, în schimb, în Moldova, pământul putea fi moștenit și de femei, adică aici se aplica la moștenire principiul egalității sexelor. Unul dintre motivele pentru care femeile erau acceptate la moștenirea pământului în Moldova era și unul care ținea de condițiile demografice: bărbații erau mai puțini decât femeile, dispăreau și mureau mai des, din cauza războaielor, în principal.

Ultimul capitol al cărții, pentru cei interesați de această problematică, este despre conștiința romanității românilor în Evul Mediu, un alt subiect extrem spinos în anumite perioade ale istoriei noastre naționale. Originea poporului român a fost abordată de-a lungul timpului, în principal, sub stricta influență politică și ideologică a momentului în care era abordată. Istoricul Ioan-Aurel Pop își concentrează analiza pe a surprinde diferențele între aceste poziții, în funcție de contextul istoric, de viziunea istoricului care a abordat această problematică sau, pur și simplu, de interesul celor care au dorit să lămurească acest subiect.

Concluziile intitulate semnificativ Sentimentul pământului la români ajung într-un punct de necontestat: omul fără pământ era al nimănui, o frunză în vânt. Legătura românului cu pământul ajunge și temă literară, iar un exemplu elocvent în acest sens este romanul, încă rămas canonic, „Ion” de Liviu Rebreanu, în care protagonistul săvârșește gestul suprem: sărută pământul pe care și l-a dorit cu atâta ardoare.

Cartea Pământul și țara în Evul Mediu românesc. Secolele XIII-XVI reprezintă o contribuție valoroasă în istoriografia română, analizând una dintre cele mai importante perioade de formare: cea a statalității și a devenirii sale în context intern și extern. Fără exagerări naționaliste sau de altă natură, lucrarea se constituie într-o cercetare temeinică a rolului pământului în formarea și evoluția statului medieval în spațiul românesc.

Pământul și țara în Evul Mediu românesc. Secolele XIII-XVI de Ioan-Aurel Pop