„Oleanna” de David Mamet (cronică de teatru)

Alexandra Iulia Zecheru, clasa a X-a H, Colegiul Național ,,B.P. Hasdeuˮ, Buzău

Piesa lui David Mamet, Oleanna, abordează teme de actualitate, cum sunt educația, dorința de putere și hărțuirea sexuală. Aceste teme se desprind din conflictul dintre Carol (jucată de Ioana Niculae), o studentă convinsă că nu va lua examenul și frustrată de faptul că nu înțelege nimic din materia profesorului, și John (interpretat de Marius Turdeanu), profesorul ei, un om cultivat, ancorat în realitate și care vrea să o salveze. Să o salveze de ce? De prejudecățile, de ideile preconcepute (care există dintotdeauna), pe care le are cu privire la educație, de mediocritatea în care se scaldă. Dar când fiecare are ambiții, orgolii personale, când există diferențe substanțiale la nivel intelectual, dialogul dintre Carol și John nu se poate limita la o simplă discuție despre nota la examen, ci el degenerează într-un conflict între generații, între perspective.

David Mamet conturează personaje complexe, rotunde, și, înainte de a avea în vedere crearea unui profesor și a unei studente, el are în vederea crearea unor oameni. De-a lungul piesei, John pare că vrea să evidențieze această idee, abătându-se de la materia predată și vorbindu-i lui Carol despre concepte revelatoare, ca de la om la om, încercând să depășească rigiditatea specifică unei conversații între elev și profesor. El îi adresează o întrebare esențială, anume de ce trebuie ca toți să urmeze o școală, să urmeze studii superioare. Carol îl privește cu nedumerire, părându-i-se bizar ca un profesor să aibă un asemenea gând. Cert e că această întrebare trage un semnal de alarmă și îi invită și pe spectatori la meditație. Dar, în ciuda faptului că John încearcă să creeze o legătură umană cu studenta sa, dincolo de clase sociale, dincolo de statut, dorindu-și sincer să o ajute (motiv pentru care nu pleacă acasă, deși telefonul care suna la intervale scurte de timp anunța clar o urgență), Carol interpretează gesturile sale de afecțiune, mângâierea pe umăr, îmbrățișarea, ca având tentă sexuală. Astfel, ea redactează o plângere care, odată prezentată în fața comisiei de titularizare, l-ar face pe profesor să-și piardă și mult dorita casă nouă, și slujba pe care o iubea.

Spune multe despre societatea în care trăim replica lui John care afirmă că îi place să predea: se subînțelege că iubește puterea pe care o simte atunci când predă, atunci când își exprimă liber opiniile. În fapt, asta îi leagă pe Carol și John: dragostea de putere. Dar fiecare înțelege altceva prin putere. Deși în prima parte a piesei profesorul deține puterea, prin plângerea respectivă, studenta dobândește un avantaj în fața lui. Ea capătă curaj, încredere, simbolic fiind momentul în care cei doi fac schimb de locuri, Carol așezându-se pe scaunul lui John și explicându-i cum el, profesorul, nu-și înțelege elevii, cum nu vrea să asculte și punctele lor de vedere.

Negreșit că jocul scenic și mimica actorilor au avut un rol magistral în transmiterea mesajului. Ioana Niculae a marcat cu subtilitate trecerea de la o fată naivă, care își notează tot ce spune profesorul, chiar și atunci când vorbele lui nu au legătură cu materia, și care tinde să răspundă la fiecare întrebare citind din caiet, la o voce reprezentativă pentru comunitatea din care face parte, care spune răspicat ceea ce gândește, fără să mai aibă notițele în față. Cu un înțeles ambiguu, dar de impact, a fost replica în care i-a spus cu disperare profesorului că face tot ce îi spune. A citit cartea lui, așa cum i-a spus. De aici se desprinde o idee profundă, anume că ne rezumăm la a face doar ce ni se spune, fără a căuta secretul din spatele mesajului evident. De asemenea, faptul că la început Carol își tot lua notițe subliniază una din problemele actuale ale sistemului educațional, aceea că scriem prea mult și înțelegem prea puțin. Acțiunea ei de a scrie cu disperare, cu încăpățânare, tot ce spune profesorul mi-a amintit de mania lui Bogoiu, din „Jocul de-a vacanța”, de Mihail Sebastian, de a nota zilnic data, temperatura, presiunea atmosferică. În ambele cazuri, scrisul scoate la iveală aplecarea spre lucrurile mărunte, pământene, care ne înconjoară doar în această viață, cum sunt data din calendar și definițiile unui profesor.

Marius Turdeanu a reușit să surprindă gândirea modernă a profesorului, care o încurajează de nenumărate ori pe Carol „să spună cu cuvintele ei” și care ne dovedește că educația înseamnă mai mult decât a învăța un șablon.

Faptul că se tot întrerupeau unul pe celălalt evidențiază, pe de o parte, ideea că oamenii nu știu să se asculte reciproc, că sunt încăpățânați și că au impresia că deja știu ce vrea să spună interlocutorul, motiv pentru care nu-i mai dau dreptul la cuvânt. Pe de altă parte, întreruperile ne sugerează comunicarea și sincronizarea foarte bune dintre actori, care nu ar fi fost posibile fără regia lui Mădălin Hîncu. Totodată, regizorul a fost foarte atent la detaliile menite să amplifice tensiunea dialogului. Spre exemplu, la un moment dat, Carol bătea din picior, gest ce sugerează neliniștea interioară, iar John i-a pus mâna pe picior ca s-o oprească. Am remarcat și efectul comic pe care l-au avut completările lui John la replicile lui Carol, atunci când era limpede că o întrerupea intenționat, special ca s-o încurce, ca s-o provoace.

Deși întregul dialog a fost încărcat de expresivitate, aș avea o mică obiecție. Cred că ar fi fost grăitoare mai multe pauze între replicile personajelor, pauze în care protagoniștii să reflecteze la ce au auzit sau la ce să răspundă și în care, eventual, să privească spre sală. Acele clipe ar fi reprezentat niște pauze de meditație și pentru spectatori. În schimb, am apreciat jocurile de lumini și schimbatul hainei lui Carol, metode ingenioase prin care se marca trecerea de la o întâlnire la alta.

Poate că momentul în care are loc cea mai lungă tăcere este chiar sfârșitul, în care personajele se opresc din ceartă spre a admira fresca lui Rafael, „Școala din Atena”. În centrul picturii se află Platon, care are degetul ridicat spre cer, ce reprezintă un simbol al lucrurilor înalte, spirituale, și Aristotel, care arată cu mâna spre pământ, ce semnifică lucrurile mărunte, pământene, materiale. Astfel, gestul personajelor de a se uita la acea operă de artă poate fi interpretat în două moduri. Mai întâi, personajele înțeleg ce contează cu adevărat și cât de nesemnificative sunt preocupările lor în comparație cu ce a lăsat Rafael în „Școala din Atena”. Apoi, gestul lor semnifică faptul că și-au înțeles rolurile. De-a lungul piesei, John preia, într-o oarecare măsură, rolul lui Platon, aspirând la depășirea convențiilor, la crearea unor legături umane, spirituale cu elevii săi. În același timp, Carol preia, iarăși, într-o oarecare măsură, rolul lui Aristotel, interpretând gesturile de afecțiune simbolice, înalte, ale lui John ca pe niște tentative de hărțuire sexuală, reducându-le la niște atingeri pământene și aplecându-se asupra unor lucruri josnice precum sabotajul și răzbunarea.

Totodată, fresca lui Rafael amintește de opera lui Mircea Eliade, „Sacrul și profanul”. Astfel, în pictură se concentrează ideea generală a piesei: că toate acțiunile personajelor, că toate năzuințele lor se află undeva între sacru și profan, între înalt și josnic.