În cadrul Programului AICI „Autori Iubiți și Cărțile lor la Iași”, Iașul Cultural, Editura și Librăriile SEDCOM LIBRIS vă invită JOI, 14 MARTIE 2019, începând cu ora 18.00, la Casa Cărții Iași, Sala de Evenimente, etaj II, Bdul Ștefan cel Mare și Sfânt nr. 57, la întâlnirea cu autoarea Vasilica ONCIOAIA BĂLĂIȚĂ, lector univ. dr., actriță, critic de teatru și film. Participă: Prof. univ. dr. Anca Maria Rusu; Lect. univ. dr. Ioana Petcu; Lect. univ. dr. Laura Bilic; actrița Liliana Mavriș Vârlan; Lect. univ. dr Mihaela Gârlea. Moderator: eseistul Gabriel Mardare.
Fragment din „Spectacolul poeziei în teatrul lui Eugène Ionesco”, Editura Sedcom Libris, Iași
Partea întâi. POEZIA LUI IONESCO. EŞECUL UNUI DEBUT ŞI LABORATORUL TEATRULUI DE MAI TÂRZIU
1.4. Poezia ca „laborator“
1.4.1. Principiul coincidenţei contrariilor: absurd versus creativitate
Pentru Ionesco, coincidenţa contrariilor s-a dovedit a fi mai mult decât un exerciţiu intelectual practicat în sine, în volumul de critică Nu, şi mai mult decât o încercare de stil în poezie, o estetică nouă poetică pe care autorul a intuit-o încă de la debutul său şi pe care a perfectat-o apoi în teatru. Ionesco nota în Pagini de jurnal: „Să sari fulgerător în nonsensul lucrurilor. Să te obişnuieşti să stai acolo. […] Izolând un lucru, tindem să-l legăm cu legăturile lui de dincolo, care desfigurează sensurile obişnuite, superficiale. Noi nu putem realiza legătura, dar putem sta acolo unde legătura lipseşte (absenţa ei e o chemare, o prezenţă) şi unde sensurile actuale se dizolvă.“
Putem urmări această uniformizare a lucrurilor, prin ruperea legăturilor logice care le leagă în poezia Ţara de carton şi de vată: „În ţara aceea nu deosebeşti piatra / de pasăre sau duh: / sunt de vată şi carton. / Cine vrea îşi scoate sufletul, / îl pune alături / şi-l priveşte ca pe o fiinţă streină: / am zărit duhuri de pomi, de păsări, de oameni / Oamenii–păpuşi cântă rugăciune mută. / Dumnezeul lor are barbă albă. / Oameni-păpuşi şi duhuri de vată! / Zâmbete de pastă! / Pomi de cauciuc […] “
Departe de a avea o predilecţie pentru absurd, se poate urmări în acest text cum, la nivel senzorial, autorul urmăreşte din start crearea unei confuzii: în noua ţară, nu se deosebeşte piatra de pasăre şi de duh. El invalidează distincţia aristotelică dintre fiinţe însufleţite şi neînsufleţite, între lumea corporală şi necorporală (pasărea şi duhul), creând astfel ceva ce ar putea fi un haos primordial, dar care, deocamdată, fără vreo altă pretenţie, se află la nivel de constatare. În noua ţară, totul e de vată şi de carton, o materialitate sugerată la nivel sonor prin camuflaj, prin muţenie, dar care semnifică, în acelaşi timp, şi o nivelare în indistincţie. Ţara de carton şi de vată este un succedaneu anticreator la haosul primordial (o apă şi un pământ). Fiind depăşită această contradicţie, urmează ignorarea inseparabilităţii dintre trup şi suflet, ca o condiţie esenţială a vieţii: „Cine vrea îşi scoate sufletul, / îl pune alături / şi-l priveşte ca pe o fiinţă streină“. Ca şi când sufletul şi trupul şi-ar putea exorciza unul altuia singurătatea. Abolirea graniţelor continuă şi în ceea ce priveşte distincţia dintre duhuri.
Într-o astfel de ţară, „oamenii – păpuşi“ pot fi priviţi, deopotrivă, în dublu sens: acela al reducerii omului la păpuşă, dar şi în cel al potenţării păpuşii cu viaţă, al creării de viaţă. Putem vorbi, aşadar, de un univers creat ce se raportează la creator prin rugăciune, dar fiind camuflat sonor, căci e din carton şi din vată, glasul său va fi al rugăciunii mute. În acelaşi timp, prin uniformizarea unor materialităţi fără legătură între ele, în această posibilă lume, poetul nu ne permite să încercăm vreun sentiment deja cunoscut, vreo stare deja compusă. El doar deschide o cale către o ţară în care nu avem nevoie de paşaport, în care intră doar „cine vrea“, anulând astfel orice eventuală dramă a ciocnirii contrariilor. Lumea aceasta se creează doar prin posibilitatea convieţuirii lor, „cine vrea“ neanunţând indiferenţă sau nepăsare, ci extinderea unei posibilităţi de a fi în lume.
