O carte de citit oricând

Din fericire, nu citeşti în fiecare zi o carte căreia nu ştii ce să-i admiri mai întâi: cantitatea şi varietatea informaţiilor, poveştile, titanicul efort de documentare, sclipirile naraţiunii, bogăţia stilistică sau farmecul sintezei. Una din cărţile astea rare este Parisul anilor nebuni („When Paris Sizzled: The 1920s Paris of Hemingway, Chanel, Cocteau, Cole Porter, Josephine Baker and Their Friends”) de Mary McAuliffe, apărută în 2018 la Editura Corint.

Autoarea a concentrat în capitolele volumului, paisprezece la număr, poveştile celor mai răsunătoare personalităţi care şi-au gravat numele în deceniul de referinţă, reanimând prin răbufnirile lor creative un Paris aproape letargic cultural după oroarea care a însemnat Marele Război. Sfârşitul nopţii (1918), Viaţa merge înainte (1918 – 1919), Versailles şi victoria (1919), Un nou început (1919 – 1920), Les années folles (1920), Nunţi, despărţiri şi alte aventuri (1921), Generaţia pierdută (1922), O moarte la Paris (1923), Americanii la Paris (1924), E-o cale atât de lungă de la St. Louis (1925), All That Jazz (1926), O doamnă sofisticată (1927), Cocktailuri, dragă (1928) şi Fericirea se sfârşeşte (1929) combină destinele predominante ale boemei care a polarizat în mahalaua Montparnasse atenţia spirituală a mapamondului vremii.

Diversitatea abordărilor – arhitectură, artă, muzică, divertisment, modă, cinematografie, industrie auto – înseamnă mai multe fronturi de lucru din care va rezulta o construcţie enciclopedică. Multe şi consistente, Notele, Bibliografia, Indexul şi Albumul de la final, însumând vreo optzeci de pagini, sunt temelia impresionantului edificiu.

Înainte de toate, Mary McAuliffe – doctor în istorie şi specialist în Parisul de dinainte şi de după Primul Război Mondial (Dawn of the Belle Epoque, Paris on the Brink, Twilight of the Belle Epoque, Clash of Crowns, Paris Discovered) – are creditul de a fi citit marile biografii ale marilor meşteri (prin acest termen înţelegând reprezentanţi emblematici ai artelor şi ştiinţelor, rezidenţi ai Parisului) şi meritul de a le fi povestit sincronic, în funcţie de capitolul preferenţial. În al doilea rând, autoarea se păzeşte să-şi valorizeze moral, psihologic sau profesional vedetele, lăsând anevoioasa sarcină biografilor acestora şi altor surse (publicaţii, autobiografii etc.). În al treilea, acolo unde este posibil, adică unde se poate proba, episoadele tensionate (intrigile) consumate de personalităţile epocii sunt relatate din cel puţin două perspective, determinând un cadru complementar, aproape de cumpăna momentului:

„Man Ray şi Kiki începuseră să se certe. În parte, Kiki se plictisise să facă pe modelul («Niciodată», i-a strigat ea la un moment dat, «Kiki n-o să mai facă acelaşi lucru trei zile la rând, niciodată, niciodată, niciodată!». Dar ea era supărată şi din cauza infidelităţii iubitului ei şi a insistenţei acestuia că dragostea nu juca nici un rol în relaţia lor («Noi nu ne iubim, noi facem sex», se pare că i-ar fi spus el)”, unde primul citat este din „Kiki’s Memoirs”, de Billy Klüver şi Julie Martin, iar al doilea e din Herbert Lottman, „Man Ray’s Montparnasse”.

Un al patrulea aspect important este acela că, în pofida multitudinii datelor statistice enunţate oportun cu deosebită claritate, textul este nu numai cursiv, dar aduce muncita dulceaţă a epicului. Aceasta, pesemne, este cea mai de soi virtute a volumului, anume că o relatare sortită aparent căscatului riguros a îmbrăcat captivanta haină a curiozităţii, McAuliffe selectând elemente biografice principale, desigur, dar cu tente comice, intrigante, savuroase.

Câte ceva despre românii noştri:

„Într-un studio temporar, echipat cu lumini şi o cameră obscură – toate disponibile chiar acolo – Man Ray s-a apucat de muncă. Cum găsise un model american care să-l înţeleagă, i-a cerut să stea lângă o magnifică sculptură de Brâncuşi, aparţinându-i lui Poiret, o pasăre de aur care «răspândea raze de lumină aurie, care se amestecau cu culorile rochiei». Asta era ceea ce căuta, a decis el – avea să combine «arta şi moda»” (p. 107);

„Sosirea lui Tzra la Paris, la începutul anului 1920, însoţit de Francis Picabia, a declanşat scântei între membrii grupului adunat în jurul lui Breton. În scurt timp, ei au închiriat o sală, unde, printre alte acte absurde şi protestatare, Tzara a citit un discurs de Léon Daudet, pe care Aragon şi Breton l-au acoperit imediat cu pocnitori şi clopoţei. Au urmat şi alte asemenea evenimente în cae, ca să cităm un spectator, «o duzină de bărbaţi deziluzionaţi (şi cu siguranţă existau multe motive care să spulbere iluziile oricui) veneau în faţa scenei şi mormăiau: «Fără artă, fără literatură, fără politică, fără republică, fără regalişti, fără filosofi, fără nimic – Dada, Dada, Dada»” (p. 87).

Fotografie realizată în tehnica Autochrome, păstrate la muzeul Albert Kahn

Ar fi fost nedrept ca o asemenea carte deosebită să nu fie împodobită cu o prefaţă aparte. Aşa ceva a realizat cu dezinvoltură Alina Pavelescu, reuşind să analizeze în doar câteva pagini, „Anii nebuni ai «generaţiei pierdute»” un material dens, sistematizat şi obiectiv, şi condensând încântător cele petrecute într-un Paris scăpat din Belle Époque, terorizat de război, decadent preţ de o decadă şi aruncat apoi în vâltoarea premergătoare viitoarei conflagraţii mondiale.

Şi, chiar dacă „bat” în alt cartier, Montmartre, versurile melodiei „La bohème”, cântată de Charles Aznavour, încadrează cu speranţe şi deziluzii acei ani zbuciumaţi şi plini de experienţe bizare, multe plasate la confluenţa artelor:

Dans les cafés voisins

Nous étions quelques-uns

Qui attendions la gloire et bien que miséreux

Avec le ventre creux

Nous ne cessions d’y croire et quand quelque bistro

Contre un bon repas chaud

Nous prenait une toile, nous récitions des vers

Groupés autour du poêle en oubliant l’hiver…

La bohème, la bohème,

Ça voulait dire tu es jolie.

La bohème, la bohème,

Et nous avions tous du génie.