„O cale îngustă spre nordul îndepărtat” de Richard Flanagan

De câțiva ani încoace, rafturile librăriilor românești s-au îmbogățit cu autori „exotici”, nu atât prin culoarea pielii sau a subiectului abordat, cât prin zona lor de origine, în privința căreia cititorul are adeseori dificultăți în a o localiza corect. E probabil ca cititorului român avizat numele lui Richard Flanagan să îi sune cunoscut, dar nu pentru că romanele sale au mai fost traduse în limba română, ci pentru că a participat la diferite festivaluri de film cu ecranizarea celui de al doilea roman al său: The sound of one hand clapping. Romanul scris în 2013 și premiat în 2014 – The narrow road to the deep North, beneficiază în 2019 de traducerea de mare finețe realizată de Petru Iamandi. Dincolo de subiectul extrem de sensibil, abordat într-o manieră delicată și totodată tranșantă de către autorul tasmanian desfășurarea intrigii, succesiunea capitolelor și descrierile admirabile sunt elaborate în tehnica (pe nedrept uitată) a romanului american de mijloc de secol XX. Construcția personajelor este realizată în maniera lui Ernest Hemingway, iar descrierea aerului sufocant, aproape palpabil al junglei din sudul Indochinei ne trimite involuntar cu gândul la peisajele descrise de Faulkner sau de Tennessee Williams. Astfel se explică cum cele peste 480 de pagini se parcurg aproape pe nerăsuflate.

Drama soldaților și a civililor care se străduiesc să revină la viața „normală” după un război mult prea lung și istovitor este un subiect abordat de autori de pe toate continentele. Vai!! Încă un roman despre demnitatea umană în condiții excepționale și despre drama supraviețuitorului incapabil să fie înțeles și incapabil să înțeleagă pe cei aflați „departe de lumea dezlănțuită” a conflictului propriu-zis!! Dar Richard Flanagan se dovedește creativ, chiar original în efortul său de a aduce un omagiu soldaților australieni implicați în luptele din Pacific din cel de-al doilea război mondial, despre care de obicei se vorbește în două-trei rânduri sau deloc. Intriga se construiește rând cu rând, pagină cu pagină în jurul personajului principal – Dorrigo Evans. După primele 30 de pagini cititorul este tentat să creadă că este vorba încă despre un roman care aduce în prim plan criza existențială a unui bărbat ajuns la deplina maturitate, care nu se mai regăsește în societatea australiană postbelică. Dar adevărata dramă a lui Evans se dovedește a fi una cât se poate de reală, fostul ofițer și prizonier de război fiind nevoit să se lupte cu demonii războiului, dar și cu acceptarea morții singurei femei pe care a iubit-o vreodată cu adevărat. Ca prizonier de război, se străduiește să-și păstreze demnitatea, deși condițiile de viață și de muncă devin inumane, conștient că are misiunea de a-i ține în viață cu orice preț pe membrii detașamentului pe care îl conducea. Lupta pentru existență, negocierile interminabile cu ofițerii japonezi generează, inevitabil, întrebări retorice și reflecții inclusiv despre raporturile cu divinitatea:

„Observă cum și oamenii lui sunt mult mai bătrâni decât vor fi dacă vor ajunge să îmbătrânească. Undeva, adânc în sufletul lor, știu oare că trebuie doar să sufere, și nu să provoace suferință? Credința în Hristos face o virtute din suferință, e conștient de asta. A discutat cu părintele Bob. Speră ca Hristos să aibă dreptate. Dar nu e de acord. Nu e. E medic. Suferința e suferință. Suferința nu e o virtute și nici nu duce la virtute, iar virtutea nu decurge neapărat din ea. Părintele Bob a murit țipând de groază, de durere, de disperare; a fost îngrijit de un om despre care Dorrigo Evans știa că, înainte de război, fusese bătăușul unei bande din Darlinghurst. Virtutea e virtute și, la fel ca suferința, e inexplicabilă, ireductibilă, neinteligibilă. În noaptea în care a murit părintele Bob, Dorrigo Evans a visat că se afla într-o arenă cu Dumnezeu, că amândoi erau chei și se luptau pentru o perucă.” (p. 232)

Dacă Dorrigo Evans își păstrează sănătatea mentală citind și aducându-și aminte pasaje întregi din clasici greco-romani, alți confrați supraviețuiesc pictând, desenând, învățând pasaje din Mein Kampf (doar pentru simplul fapt că aceasta era singura carte găsită în prizonierat), iar efortul lor de a păstra dovezi ale propriei lor existențe este perfect explicabil:

„Arde-l! spuse Dorrigo Evans, fluturând din mână.

Prizonierul tuși.

Nu eram siguri, domnule colonel.

De ce?

E o cronică, zise Baker Bonox. Cronica lui. Ca să știe și cei care vor trăi după noi. Să-și amintească. Asta voia Iepurilă. Ca oamenii să-și amintească ce s-a întâmplat aici. Ce ni s-a întâmplat.

Să-și amintească?

Da, domnule colonel.

Toate se uită până la urmă, Bonox. Cel mai bine e să trăim acum.

Baker Bonox părea de neînduplecat.

Ca să nu uite, zicem noi, continuă el. Parca așa zicem, domnule colonel.

Cam așa, Bonox. Sau ne rugăm. Poate nu-i același lucru.

Deci de-asta ar trebui salvat. Ca să nu se uite.

Știi poezia, Bonox? Kipling a scris-o. Nu e despre amintire. E despre uitare – cum toate se uită.

Chemate departe, corăbiile se topesc în zare;

Pe dune, promontorii, focul se stinge-n ogive:

Priviți, măreția noastră de ieri, amețitoare,

Se-ngemănează acum cu Tyre și Ninive!

Jude al neamurilor, nu ne lua în pripă,

Să nu uităm, mai cruță-ne o clipă!

Dorrigo Evans făcu semn unui prizonier să dea foc rugului.

Ninive, Tyre, o cale ferată la mama dracului, în Siam, spuse Dorrigo Evans, în timp ce umbrele flăcărilor îi vărgau fața. Dacă nu ne amintim că poezia lui Kipling e despre cum toate se uită. Cum să ne mai amintim altceva? (p. 276-277)

La fel ca ceilalți supraviețuitori ai războiului, Evans va povesti foarte puțin despre experiența trăită, iar reacțiile sale neconforme cu conveniențele sociale vor fi greu de suportat chiar și de către soția sa. În schimb, propriii săi copii vor rămâne uluiți de devotamentul față de familie în condiții extreme.Dar nici soția, nici copiii nu aveau de unde să știe că reacția instinctuală a lui Evans era rezultatul lecției de umanitate din lagăr:

„Fusese o zi a morții, nu fiindcă ar fi fost o zi deosebită, ci tocmai fiindcă nu fusese, acum fiecare zi era o zi a morții, și singura întrebare care îi obseda, cine va fi următorul, își găsise răspuns. Iar senzația de recunoștință că altcineva murise le rodea mațele, împreună cu foamea, frica și singurătatea, până când întrebarea revenea, proaspătă, reînnoită, de netăgăduit. Și singurul răspuns pe care îl puteau da era acesta: se aveau unii pe alții. Pentru ei, de-a pururi, nu mai putea fi eu sau mie, ci numai noi sau nouă.” (p. 336)

Reîntoarcerea la normalitate se va dovedi dificilă și pentru agresori. Despre Japonia – ca stat aliat cu Germania și Italia – s-a vorbit și se vorbește foarte puțin. Richard Flanagan dă dovadă de mult curaj în acest sens: prezentarea traseului postbelic al lui Nakamura, unul dintre coordonatorii șantierului căii ferate din jungla indochineză îi va stârni unele comentarii și comparații cititorului avizat; reacția de neacceptare a statutului de criminal de război e similară cu cea a celor judecați la Nürnberg sau cu cea a lui Eichmann. Apreciem efortul autorului de a rămâne obiectiv, abținând-se, prin prisma personajelor sale, să emită judecăți de valoare. Totodată ne provoacă să studiem mentalul colectiv japonez: nu sunt întâmplătoare nici titlul și nici moto-urile de la începutul fiecărei părți a romanului; citatele din Basho, unul din cei mai mari poeți japonezi, dezvăluie sensibilitatea spiritului japonez, ceea ce adâncește misterul: cum e posibil ca niște ființe atât de sensibile, de iubitoare de frumos, să dea dovadă de atâta cruzime și violență în diferite contexte?? Dialogurile interioare ale lui Nakamura îl pot ajuta pe cititor să găsească unele răspunsuri.

Pentru Evans, cercul vicios al supraviețuirii în absența ființei iubite, despre care aflase că murise, se închide pe neașteptate la câțiva ani buni după sfârșitul războiului, când o întâlnește pe un pod din Sydney:

„În jurul lui, în spatele lui, dincolo de el erau oameni, mergând fiecare în legea lui. Particule ce zburau care-ncotro, în lumină, pierdute de mult, așa cum știa acum că totul era pierdut, în oțel și piatră, în mare și soare și în căldura care se ridica și se lăsa din nou pe cerul albastru, fără nori, pierdut în macarale colorate în ocru și în autostrada ce vuia lângă el.

Mai rămase o clipă acolo, siluetă neînsemnată în mijlocul semilunilor din fier ce se înălțau maiestuos și al traficului infernal, al zilei albastre și al apei scânteietoare, gândind: Ce searbădă e lumea când pierzi persoana iubită!

Și se întoarse iar și merse mai departe, fără să știe încotro, pe toate drumurile și pe nici unul. O crezuse moartă. Acum însă înțelegea: ea era cea care trăise, în timp ce el era deja mort.” (p. 458)

O cale îngustă spre nordul îndepărtat reprezintă o surpriză plăcută, care ne provoacă să acordăm mai multă atenție civilizațiilor asiatice și literaturii din emisfera sudică, a căror originalitate și creativitate sunt uimitoare.

O cale îngustă spre nordul îndepărtat de Richard Flanagan