„Nicolae Iorga și seducția fascismului italian”. O analiză

Georgiana Țăranu predă cursuri de istorie la Facultatea de Istorie și Științe Politice a Universității Ovidius din Constanța, susținându-și doctoratul al Institutul de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române. În anul 2025, a publicat cartea Nicolae Iorga și seducția fascismului italian, la Editura Humanitas, fiind unul dintre cele mai bine vândute titluri ale editurii la Salonul Internațional de Carte Bookfest.

Cartea de față este rezultatul unei vaste cercetări în arhive din România, Roma și Vatican, cercetări care depășesc un deceniu. Aceasta este structurată în 28 de capitole, însoțite de note, bibliografie selectivă, indici de nume, dar și lista abrevierilor folosite, fiind o lucrare destinată atât specialiștilor, cât și unui public larg dornic de cunoaștere istorică. Bibliografia este una extrem de vastă, cuprinzând surse diverse: arhive, inclusiv din biblioteca Iorga-Pippidi, publicistică, lucrări, articole, conferințe ale lui Nicolae Iorga, surse și documente editate, lucrări, studii și articole de specialitate, toate acestea supuse unei hermeneutici complexe și, pe alocuri, inedite. Din Argument, Georgiana Țăranu stabilește cu limpezime subiectul central al cercetării sale: admirația și susținerea istoricului român pentru dictatorul Italiei fasciste. Așadar, încă de la început cartea atrage atenția prin scopul stabilit de istoric de a dovedi documentar felul în care Nicolae Iorga, hiperbolizat decenii întregi, a simpatizat și s-a lăsat sedus de o dictatură de extremă dreapta din Europa interbelică. Demersul autoarei este cu atât mai complicat pentru că cercetează trecutul politic al unei personalități care, decenii de-a rândul, a fost de neatins, a fost urcat pe un piedestal la care întreaga istoriografie română trebuia să se uite cu vinovăția unei cunoașteri infime în raport cu titanul. Însă, într-un context extrem de adecvat al societății românești și al scenei politice de azi, Georgiana Țăranu își asumă misiunea de a demonta numeroasele mituri legate de Nicolae Iorga, aducându-l printre pământeni, fără a-i nega valoarea pe care a avut-o și a adus-o pe scena culturală autohtonă. De ce era nevoie de o astfel de carte la cât s-a scris despre Iorga? Este o întrebare legitimă a unui cititor. Răspunsul este limpede și se leagă de importanța acesteia. Cartea de față nu se înscrie în linia elogioasă aa personalității pe care o analizează, ci, prin intermediul unei vaste documentări, reușește să demonteze teorii politizate, să dea la o parte balastul național-comunist și să aducă la lumină adevărul istoric, fără a leza în niciun fel meritele lui Iorga, ci de a-l umaniza, de a-l coborî, pe drept, din galeria zeilor.

Realizând un excurs în istoriografia română, Georgiana Țăranu observă cât de diferit a fost receptată opera și personalitatea lui Nicolae Iorga în timpul scurs al secolului trecut, dar și în perioada recentă, afirmând că accesul la opera sa, precum și modul de abordare au fost puternic marcate de evoluțiile politice și ideologice. Astfel, în 1948, proaspătul regim instaurat la București îi așază opera la index, dar nu pentru mult timp. Național-comunismul îl recuperează pentru că servea direcției ceaușiste. I se aduce meritul antihitlerismului și antifascismului său, ștergându-i-se articolele sau pasajele vinovate de simpatii fasciste și aducându-i-se scuza unei seducții a culturii italiene, independent de regimul de la Roma din interbelic. Mistificarea continuă și în anii ’90, însă măcar i se recunoaște apropierea de regimul mussolinian nefăcându-se o vină din aceasta. Însă cert este că Iorga a conturat neobosit o imagine favorabilă dictaturii italiene începând din 1922 și până spre finalul anilor ’30 și la fel de sigur este că Iorga nu a fost plătit de regimul lui Mussolini, ci s-a lăsat sedus.

Cercetarea autoarei se întemeiază pe numeroase întrebări la care, totuși, reușește să găsească răspunsuri, unele dintre ele surprinzând paradoxurile personalității lui Iorga și ale ideilor acestuia, subliniind și contradicția care îl caracteriza:

Cum s-a împăcat tradiționalistul Iorga cu proiectul modernist fascist, care promitea fondarea unei noi civilizații și a unui om nou? Cum a conciliat disprețul său pentru utilizarea forței brute cu o mistică fascistă care exalta violența, spiritul antipacifist și militarizarea societății? De ce a susținut cu atât de multă vervă cauza fascismului italian, în timp ce l-a condamnat dur pe cel autohton, indiferent de forma pe care a luat-o? Cum de a putut susține un lider cu un discurs revizionist în timp ce depunea eforturi serioase pentru a legitima statu-quoul european obținut la Conferința de Pace de la Paris? Ș.a.m.d.

Acestea sunt câteva dintre marile interogații ale cărții, extrem de relevante și care surprind esența subiectului de cercetare propus. Simpatia lui Iorga față de fascismul italian nu a fost liniară, cum nimic din activitatea publică a istoricului nu a fost liniar și previzibil. Au existat momente de mare simpatie și susținere, dar și unele de distanțare, dacă nu de critică voalată. Felul în care se apropie de fascism naște numeroase paradoxuri: aprecia regimul de extremă dreapta italian, dar critica fascismul autohton, care căpătase figura legionarismului, cel care îi va și aduce sfârșitul vieții. Autoarea susține că apropierea de Mussolini nu a fost accidentală sau conjuncturală, ci, mai degrabă, încorona convingerile politice ale lui Iorga. Să nu uităm că, alături de A.C. Cuza, pusese bazele unui naționalism virulent. Pe de altă parte, ceea ce și-a dorit întotdeauna Iorga a fost laudatio, să fie epicentrul vieții culturale și politice românești, ceea ce i-a adus multe critici, dușmănii și, în cele din urmă, sfârșitul în 1940. Însă, înainte de a ajunge să surprindă stricto sensu legătura istoricului român cu regimul fascist italian, Georgiana Țăranu face o analiză teoretică în două direcții: o osmoză asupra fascismului și felul în care intelectualii s-au lăsat seduși de această mișcare politică, pe de altă parte, o contextualizare a personalității și ideilor lui Nicolae Iorga în epoca în care acesta a trăit și acționat. În primul rând, este un lucru cunoscut faptul că numeroși intelectuali au simpatizat regimurile totalitare în secolul trecut de bunăvoie. În spațiul românesc, este arhicunoscut cazul tinerei generații, generației ’27, care a crezut sau s-a regăsit în ideile legionarismului. În secolul XX, totalitarismul apare ca o nouă religie și atrage prin forța pe care o aduce. Oferea sens. Referindu-ne strict la fascismul italian, acesta a câștigat mai ales datorită contextului istoric din care s-a născut. A apărut ca o mișcare politică conjuncturală, profitând de dezamăgirea italienilor după sistemul Versailles, de greutățile de după război, dar a căpătat amploare tocmai pentru că a fost girat și de mari figuri intelectuale. Și acesta este un paradox istoric: intelectualii, maeștrii marilor idei ale omenirii și-au pierdut rațiunea în fața unui regim politic seducător, care părea să furnizeze și un antidot moral la o criză spirituală percepută a se fi instalat după război. De-a lungul timpului, fascismul a fost definit în numeroase feluri, din contexte diferite, prin metode diferite. Registrele mari între limitele cărora se încadra fascismul erau:

Ca agent violent al capitalismului burghez, ca produs al unei prăbușiri morale și culturale, ca rezultat al unor impulsuri psihosociale nevrotice, ca produs al ascensiunii maselor până atunci apatice, drept consecință a creșterii economice sau a dezvoltării naționale, ca manifestare tipică a totalitarismului din secolul XX, drept o luptă împotriva modernizării; ca formă de radicalism al clasei mijlocii.

Pe acest drum sinuos, se pare că Iorga și Mussolini se vor întâlni în punctul naționalismului carismatic și mesianic. Însă începuturile politice ale lui Iorga se produc mult mai devreme, autoarea susținând că convertirea lui Iorga la naționalism s-a petrecut treptat, intensificându-se după 1895 și consolidându-se spre 1898. Va migra la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea spre un tradiționalism tot mai rigid și un naționalism exclusivist antisemit. Ideile și le va exprima, în această perioadă, în revista Sămănătorul. În 1906, pune bazele propriului ziar, Neamul Românesc. Astfel cele trei concepte ale politicii iorghiste vor fi: antisemitismul, naționalismul etnic și iredentismul. Un prag important în cariera politică și intelectuală a istoricului român a fost înfăptuirea statului național unitar român prin realizarea Marii Uniri. S-a simțit dezamăgit și nedreptățit pentru că nu a fost cooptat în delegația trimisă la Paris, cu greu își definea locul în acest nou context.

Revenit la București după război, Iorga a refuzat atât conducerea Partidului Țărănesc, care i-a fost propusă de Ion Mihalache, cât și crearea de organizații locale ale PND în Transilvania. A acceptat să colaboreze electoral cu țărăniștii la alegerile din noiembrie 1919.

După război, societatea rămăsese cu o admirați și un profund respect față de uniforma militară. Astfel, se conturează fenomenul Averescu, un fel de lider providențial. Nicolae Iorga ratase șansa de a fi el acesta, așa că a început să îl atace pe Averescu, să îl ironizeze, considerându-l un adversar ireductibil. Adversitatea nu se va limita doar la politica internă, ci mai mult decât atât, cei doi vor concura pe tot parcursul anilor ’20 și pentru poziția de interlocutor preferat al Italiei fasciste la București. Între 1917 și 1922, Iorga devine un om izolat, după cum afirma. Popularitatea sa parcă apusese, nu îl mai curta nimeni, iar după fenomenul Averescu se ivea, după cum tot el afirma, dictatura mascată a lui Ion I.C. Brătianu. Chiar dacă și familia regală îl ținea la distanță în această perioadă, Iorga își simțea misiunea de a înfăptui lucruri mărețe. Autoarea aduce în atenție un termen grecesc, folosit de Platon, megalothymie, adică acea dorință a spiritului uman de a fi recunoscut ca superior. De fapt, asta îl consuma pe istoricul român. Însă, în 1922, se petrecea celebrul Marș asupra Romei, adică primul pas spre acapararea puterii politice de către Benito Mussolini în Italia. Cum a fost receptat la București?

De la dreapta la stânga, mișcarea lui Mussolini a fost admirată sau denunțată în funcție de convingerile politice și de agenda fiecărui grup de interese. Fluctuațiile vor ține de statutul formațiunii – la putere ori în opoziție – și de simpatiile personale ale unora dintre lideri față de regim și mai ales față de dictator.

Începând cu 1922 și mai ales după 1923, istoricul român începe să justifice acțiunile din Italia. Paradoxal, perioada coincide și cu debutul conflictului continuu al profesorului cu tineretul radical naționalist. Nu tolera agresivitatea acestora în România, dar o justifica pe cea a fasciștilor la Roma. Curând, va primi amenințări, devenind, în scurt timp, un adversar care merita chiar eliminat fizic. Privind într-un spectru mai larg, prin influența pe care încă o avea, prin poziția profascistă și prin măgulirea față de Mussolini, acesta a contribuit la răspândirea acestor idei. Pentru statutul lui, nu era vorba despre o preferință politică personală, ci și despre capacitatea de a-i influența și pe alții, ceea ce era grav, mai ales în contextul acelor ani.

Critica furibundă a «dictaturii» de acasă, în contrast cu laudele necritice ale adevăratei dictaturi de peste hotare, va transmite publicului un mesaj când ambiguu, când contradictoriu. Istoricul a produs astfel un dublu discurs care a contribuit la discreditarea sistemului democratic și la creșterea simpatiei pentru dictatură.

Anii 1926 și 1927 au intensificat relațiile cu Italia fascistă. În 1926, în România, se adopta legea primei electorale, după modelul legii Acerbo din Italia, din 1923. În 1927, Iorga călătorea în Italia, unde va susține și un ciclu de conferințe, iar atmosfera în care s-au desfășurat acestea reflecta o tot mai strânsă comuniune între istoric și autoritățile fasciste. La Roma a fost omagiat de rectorul Universității, la Milano s-a bucurat de un public călduros. Odată sedus, Iorga promitea că acasă va face propagandă […] pentru o apropiere politică de Italia. Perioada următoare devine destul de complicată atât în politica internă, cât și în cea externă. În 1927, regele Ferdinand murea, locul fiindu-i luat de o regență, în absența primului născut, care renunțase la tron. De asemenea, este anul nașterii Legiunii Arhanghelului Mihail. În plan extern, se semnase Pactul de amiciție, conciliere și arbitraj italo-maghiar, eveniment resimțit ca un fel de trădare a României de către Italia. În aceeași perioadă, Iorga începe să fie contestat de tinerii generației ’27, în frunte cu Mircea Eliade, un tânăr de doar 20 de ani, pe atunci student la filozofie. De data aceasta, i se ataca chiar erudiția și etica de cercetare. Noul deceniu aducea cu sine noi oportunități pentru Nicolae Iorga, mai ales după restaurație, deși raporturile cu regele Carol al II-lea nu au fost nici pe departe întotdeauna cordiale. Astfel, Iorga începe să proiecteze asupra sa două mari idei: doar el putea fi «izbăvitorul» neamului românesc, cel care să restaureze virtuțile, ordinea și tradiția, dar și că era un om fără partid, în afară de partide și că, odată cu venirea sa la putere, se încerca altceva. Raporturile culturale dintre Iorga și Italia fascistă se intensifică. Primește un profesor de limba italiană la Vălenii de Munte, apoi este anunțat că Universitatea din Roma a decis să-i confere titlul de doctor honoris causa. Va atinge și culmile politice prin ocuparea, chiar dacă pentru puțin timp, funcției de prim-ministru al României.

După acest drum fulminant spre culmile succesului, Iorga va simți gustul amar al evenimentelor politice și militare inițiate de Italia fascistă. Războiul din Abisinia pe care îl urmărește cu mare atenție, dar adevărata lovitură avea să fie Anschlussul, când Iorga s-a declarat contra axei Roma-Berlin. Mai mult, în iulie 1938, a polemizat cu jurnaliștii italieni filomaghiari, spre neplăcerea diplomaților de la București. Începe să fie ironic la adresa regimului mussolinian. Își dorea distanțarea personală față de Mussolini, dar nu și pe cea statală. Dezvrăjirea lui Nicolae Iorga se producea odată cu vrăjirea lui Carol al II-lea. Maestrul și discipolul erau, iarăși, în dezacord. După atacul asupra Albaniei, relația istoricului cu regimul fascist devenea tot mai greu de definit.

Lucrurile se complicaseră deja exagerat. Începuse Al Doilea Război Mondial, visul României Mari se spulberase, regele abdicase, iar legionarii semănaseră teroare. În noiembrie 1940, însuși istoricul pica victimă criminalității legionare. România, încotro? Urma mai mult de o jumătate de secol extrem de tulbure pentru istoria noastră, ani care vor marca în mod evident și definitiv istoria contemporană și recentă. Vocile lor auzindu-se până azi, prin contextul politic pe care l-am traversat chiar în anul publicării acestei cărți.

Cartea Nicolae Iorga și seducția fascismului italian este o contribuție istoriografică de însemnată valoare, fiind o cercetare a cărei nevoie se simțea de ani întregi. Prin analiza, critica și limpezimea sa, depășește cadrul prezentării unei personalități, a simpatiilor sale politice și a epocii sale, ci devine extrem de relevantă și pentru a înțelege timpurile pe care noi le trăim în actualitate.

Nicolae Iorga și seducția fascismului italian de Georgiana Țăranu