„Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură” de Andrei Oișteanu

Studiul viciilor (sau hai să le zic exceselor) a înregistrat întotdeauna un interes aparte, atât pentru cititor, cât și pentru cercetător, indiferent de domeniul în cadrul căruia au fost analizate. Plasarea acestora în context cultural e îndreptățită nu doar din considerente de intrigă generată de fascinația în fața esteticii răului sau, dimpotrivă, de dorința de condamnare morală, ci și pentru a elucida, de exemplu, misterul presupusului potențial creator pe care l-ar avea, sau măcar pentru că acestea au generat, ele însele, subculturi aparte, iar dacă „generat” e prea mult spus, cel puțin au fost exponentul acestora. În acest sens, când spun narcotice, mă gândesc la mișcarea hippie de la sfârșitul anilor ’60, din Statele Unite, dar asocierea respectivă este de o îngustime temporală și spațială de neiertat pentru cunoscătorii istoriei culturale a narcoticelor. Conștientă de ignoranța mea, mi-am dat seama cu adevărat despre puținătatea cunoștințelor mele, după ce am citit cartea lui Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură. Gândindu-mă anume la cultura română și la legatura ei cu narcoticele, grosimea cărții pe care o țineam în mâini îmi părea o exagerare, dacă nu chiar o insultă, și asta pentru că nu aveam idee nici de profunzimea cercetării și nici de multitudinea de unghiuri de vedere sub care poate fi prezentat subiectul, dar și pentru că avem o tradiție educațională de a exagera inocența culturii naționale și de a o trata cu pudoare. Impresionantă este nu numai mulțimea domeniilor de cercetare antrenate în alcătuirea cărții, de la cultură, istorie, antropologie, până la informații detaliate de botanică și medicină, ci și perspectivele multiple în care subiectul poate fi ancorat: de la narcofilia autorilor până la aspectele psihedelice ale operelor, de la dependențele de droguri până la cele amoroase, în lipsa oricărui excitant extern, nu mai puțin uluitoare fiind lungimea registrului stupefiantelor analizate: de la plante psihotrope, cum sunt mătrăguna și măselărița, la ciuperci și fungi, tutun și hașiș, până la opiu, LSD și cocaină, dar și liane și secreții de broaște din America de Sud. Nu sunt ocolite nici narcoticele legale, alcoolul, cafeaua precum și diferite medicamente, pentru că, spune autorul în Cuvânt înainte, „faptul că aceste narcotice sunt astăzi legale nu le face mai puțin narcotice”.

Primii doi termeni ai subtitlului (istorie, religie) sunt rezolvați în prima parte a cărții, cea mai scurtă, care tratează intoxicările, voluntare și involuntare, din spațiul carpato-dunărean, în baza mărturiilor depuse de Herodot, Pliniu cel Bătrân, Strabon, dar mai ales în baza studiilor cercetătorilor locali, așa ca Simeon Florea Marian, Mircea Eliade sau Dimitrie Cantemir. Sunt tratate atât fumigațiile rituale cu cânepă ale tracilor, cât și intoxicările involuntare ale țăranilor, de exemplu cu cornul-secarei, un fungus psihotrop care parazitează grăunțele spicului de secară și care infesta pâinea. Ca să ne facem o idee despre cât de serioasă putea fi această intoxicare, merită să menționăm că tot din cornul-secarei, sau Claviceps purpurea, chimistul elvețian Albert Hofmann a sintetizat un drog extrem de puternic, în 1943: LSD (dietilamida acidului lisergic). Din mitologia românească ne dăm seama atât despre efectele analgezice, cât și psihedelice („îndrăgostire”, adică excitație sexuală, dar și „înnebunire”) ale unor plante precum cânepa, pelinul, macul sau mătrăguna.

Partea copioasă a cărții este ce-a de-a doua, în care cultura română este pusă în scenă într-o manieră inedită, cea a consumului sau chiar abuzului de narcotice de către autori și/sau personajele create de aceștia. Chiar dacă poate părea evident, trebuie remarcat faptul că ampla cercetare este lipsită de dimensiunea moralistă, în general anostă și mai comună pentru această temă, sau de analiza repercusiunilor, în general cunoscute, ale consumului de stupefiante, concentrându-se, în schimb, pe descrierea efectelor de moment ale acestora și pe influența lor asupra culturii românești. Dacă publicul este oarecum familiarizat cu primele două aspecte ale subiectului, atunci cu siguranță cercul necunoscătorilor crește esențial, în cazul celorlalte două, și, odată cu acesta, și interesul pentru această abordare.

De altfel, sarcina în sine de descriere a efectelor de moment este una deloc ușoară, deoarece acestea, efectele adică, sunt atât de neobișnuite, încât sunt extrem de dificil de tradus în limbaj inteligibil. Preocupările pentru acest gen de traduceri nu au fost străine nici culturii române, materializându-se atât în descrieri stilizate de către imaginația (sau experiența) autorului, cât și în experimente științifice cu substanțe psihedelice. Între acestea din urmă merită menționate cele realizate de către neurologul Gheorghe Marinescu, în 1932 – 1933, pentru care au fost recrutați oameni de artă și intelectuali, anume pentru capacitatea lor înaltă de a exprima stările experimentate în timpul intoxicărilor cu mescalină supravegheate. Printre voluntari se numără pictorii Paul Molda, Ludovic Basarab și Corneliu Michăilescu (a cărui picturi realizate sub influența beției mescalinice au fost proiectate în cadrul conferinței de prezentare a rezultatelor experimentelor), dar și criticul Petru Comarnescu. Printre efectele înregistrate, notorii sunt mai ales euforia, dezinhibiția, desigur halucinații și, în majoritatea cazurilor, sinestezia (asociații între senzații de naturi diferite). Pentru experimentele din anii ’30, ca și pentru senzațiile descrise de alți oameni de cultură care au experimentat pe cont propriu substanțele halucinogene, sunt, de asemenea, proprii efecte precum macropsia (impresia de mărire a părților corpului) și călătoriile între micro și macrounivers.

Ideea de a atrage intelectuali și oameni de artă pentru a face posibilă înregistrarea unor efecte halucinogene este interesantă și din alt punct de vedere, care m-a interesat cu deosebire atunci când am căutat cartea și pe care l-am menționat deja, anume potențialul creator al narcoticelor. Convinsă fiind că nici chiar această umilă cronică n-aș fi putut să o scriu fără cafea, am căutat răspunsuri în cartea lui Oișteanu, ca victimă, dar și din interes pentru diferitele ipostaze ale culturii.

După cum am spus mai sus, pictorul Michăilescu a realizat picturi în timpul experimentelor cu mescalină, dar și după încheierea acestora a rămas influențat de viziunile pe care le-a avut, fapt care s-a reflectat în picturile ulterioare, dar și în nuvelele de factură fantastică și suprarealistă, pe care le-a scris după ce s-a retras în satul Cernica (după 1933), unde a trăit ca un sihastru. Să fie oare creația lui produsul narcoticelor? Chiar și Cioran se considera „produsul cafelei și al țigării”, iar fără aceste otrăvuri era incapabil de lucru. Și alți autori români au scris sub influența stupefiantelor sau excitanților: Alexandru Macedonski, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, mai ales suprarealiștii, în frunte cu Tristan Tzara, dar și alții, a căror scurte biografii, acolo unde se intersectează cu narcofilia, sunt descrise în carte. Creația astfel „generată” nu ar trebui considerată neapărat un delir halucinant, căci, contrar așteptărilor, mai mulți consumatori celebri au semnalat efectul de luciditate instalat după consumul unor narcotice. Astfel, Thomas De Quincey și Samuel Coleridge beau tinctură de opiu pentru a înțelege sistemul filosofic al lui Kant sau Spinoza, iar Guy de Maupassant consideră eterul „drogul filosofilor” pentru că „intensifică facultățile mintale”. Și autoarea română Ioana Postelnicu vorbește despre „beția înțelegerii” provocată de eter, în romanul său Bogdana, iar pentru poetul Andrei Codrescu, marijuana este un „instrument pedagogic”. Într-adevăr, din punctul de vedere al stărilor pe care le provoacă, drogurile se clasifică în euforizante (alcoolul, cocaina), care stimulează centrii nervoși, și halucinogene (hașișul, opiul) care îi inhibă. Despre acestea din urmă, Mateiu Caragiale spunea că „ațâță închipuirea”.

Trebuie oare să ne gândim, în acest caz, la narcotice ca la pastila creatoare sau ar trebui învinuiți de impostură cei care au creat sub influența lor? Chiar și un narcoman înrăit ca Baudelaire și-a pus întrebări etice: „Îl numim escroc pe jucătorul care a găsit modalitatea de-a juca la sigur; cum să-l numim pe cel care vrea să cumpere pe câțiva bănuți fericirea și geniul?”, Emil Cioran fiind mult mai categoric în privința fericirii „cumpărate”, care „nu face două parale”. Cu toate acestea, „fericirea” și „genialitatea” nu sunt defel ingredientul-surpriză al drogurilor. După cum conchide și autorul:

„Într-adevăr, toți comentatorii au ajuns de-a lungul timpului la concluzii similare: substanța narcotică nu face minuni. Ea nu umple o traistă goală, nici nu schimbă calitatea lucrurilor aflate în traistă”.

Nu în zadar savanții (români, dar și străini) își alegeau voluntari din rândul intelectualilor, în cadrul experimentelor cu droguri. Pentru că aceștia pot exprima stările psihice prin care trec. Substanțele narcotice pot (sau nu) acționa că un declanșator al unui spirit artistic inhibat de cine știe ce adversități interioare sau exterioare, dar nu sunt o forță creatoare în sine. Este exclusă, astfel, posibilitatea oricărei învestiri cu har, din senin, odată cu administrarea drogurilor. Problema autenticității s-a pus dintotdeauna, printre creatori, grăitoare fiind însăși celebrele sintagme ale diferitor narcofili, precum paradis artificial (Charles Baudelaire) sau un facil Eden (Ion Barbu). Au existat și voci care au descalificat în întregime vocația astfel exercitată, precum cea a lui Gellu Naum:

«Castaneda și bătrânul mexican… Le dădea mâna s-o facă pe nebunii. Fumau ierburi, se îndeletniceau cu „Micul Fum” și începeau să vadă. Asta poate, în fond, oricine. Dar să începi să vezi fără ele, fără ierburi… Asta înseamnă vedere».

Ne-am clarificat însă că, în fond, nu chiar oricine poate să vadă, sentința poetului având mai degrabă conotație morală și definind măsura în care fiecare autor își asumă modul de a crea, prin clasificarea văzului în categorii de intensitate diferită; totuși moralitatea deciziei respective nu constituie interesul cărții lui Oișteanu, iar influența sau noninfluența narcoticelor asupra creatorului nu a constituit niciodată un criteriu obiectiv de apreciere a creației acestuia.

Dacă nu este o forță creatoare, am văzut că, bunăoară la Andrei Codrescu, drogul este un „instrument pedagogic”:

„Am meditat (în liniște sau în scris) la cele mai mici sunete, gusturi, emoții. Marijuana a fost un profesor blajin. Nu tot așa cu Regele LSD, un drog inițiatoriu, cel mai nou din familia pedagogilor psihedelici ai șamanilor din toată lumea”.

Această era, de fapt, poziția întregii generații hippie, din care Codrescu făcea parte, de răzvrătire împotriva convențiilor, de căutare a unei altfel de spiritualități. Chiar și drogul pe care îl consumau, neapărat altul decât cele consumate de părinții lor, adică nu alcool sau tutun, purta emblema acelui altfel. Mulți dintre acești tineri, inclusiv Codrescu, au găsit un guru în istoricul religiilor Mircea Eliade care citea lecții, pe atunci, la Universitatea din Chicago și care (el însuși un presupus inițiat încă din perioada sa indiană), avea un oarecare interes, ba chiar respect pentru generația respectivă, găsind și el, la rândul său, de cealaltă parte, un interes deosebit pentru cursurile sale, izvorât din căutările de sine, de un altfel de viață, mai orientată spre interior, ale tinerilor hippies. Dacă e să ne întoarcem la instrumentul pedagogic găsit în drog, amintesc efectul de dezinhibare pe care acesta îl are, astfel încât autorul își permite să accepte această ipostază a lui, prin reversul, însă, al învățării:

«De fapt, cred că acești „învățători” îndepărtează convențiile și clișeele mentale impuse prin educație de alți „învățători”. Ei sunt, mai degrabă, niște „dez-vățători”, care îți curăță de zoaie geamurile de la „porțile percepției”».

Văzut astfel, instrumentul pedagogic devine, mai degrabă, un instrument de răzvrătire, așa cum l-a văzut un alt scriitor, din cu totul altă generație, cea de sub comunism, Vasile Ernu:

„Singura formă de a rezista în fața unei societăți cu un grad atât de ridicat de artificialitate este de a-i răspunde cu o substanță la fel de artificială și halucinogenă. Cu cât societatea este mai artificială, cu atât drogurile vor fi mai puternice și mai artificiale”.

Drogul societății comuniste, forța de rezistență față de inepțiile unei vieți absurde, este alcoolul. Lista scriitorilor morți din cauza alcoolului, în timpul comunismului, este lungă: Nicolae Velea, Constantin Chiriță, Mariana Marin, Ion Băieșu, Maria-Luiza Cristescu, Fănuș Neagu sunt doar câteva victime.

Ravagiile alcoolismului aveau un declanșator politic pentru cei ce trăiau în acea societate benignă, dar și pentru cei care o văd și azi la fel de lipsită de sens. Bogdan Ghiu, întrebându-se de ce trebuie să bem, își raspundea:

«Ca să nu ne lăsăm otrăviți de drogurile artificiale, ucigătoare, ale ideologiei, ale economiei. Să ne „îmbătăm” farmaceutic, terapeutic, filosofic, contrapolitic, ca să nu ne lăsăm îmbătați nici măcar cu apă rece, ci cu idei false: ieri despre comunism și în numele comunismului, azi despre capitalism și în numele capitalismului».

Bineînțeles, aceste așa-numite instrumente nu sunt nicidecum soluții și nici nu sunt prezentate astfel, Narcotice în cultura română fiind doar o oglindă fidelă a timpului, percepției și amăgirilor acestei părți atât de puțin cunoscute a culturii. O cercetare amplă, care conține o gamă largă de chei de investigație, de la descifrarea enigmele literare până la acuratețea taxonomică și farmaceutică, a cărei intrigă pendulează, astfel, de la spendorile unui roman polițist până la minuțiozitatea unui studiu științific, cartea lui Andrei Oișteanu este o fereastră deschisă către substraturile ascunse ale culturii noastre naționale.

Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură de Andrei Oișteanu