Teatrul Nottara anunță premiera spectacolului Mitică Popescu de Camil Petrescu, montare semnată de Dan Tudor. Reprezentația va avea loc vineri, 30 noiembrie, de la ora 19.00, la Sala Horia Lovinescu. Din distribuție fac parte: Dan Tudor, Ada Navrot, Dani Popescu, Cristian Nicolaie, Raluca Tița, Daniela Minoiu, Ion Haiduc, Andreea Măcelaru Șofron, Mihai Marinescu, Mircea Teodorescu. Scenografia este semnată de Corina Grămoșteanu, muzica îi aparține lui Vlaicu Golcea, iar mișcarea scenică a fost coordonată de Florin Fieroiu.
„Mitică este bucureșteanul par excellence”, spune I.L. Caragiale, nașul acestui tip care „face spirite nesărate”. Fizionomia morală este aceea a bucureșteanului care pare un personaj cu totul neserios: lăudăros fără pereche, chiulangiu, crai de mahala, farseur de prost gust. Autorul acestei comedii este el însuși regățean și român. El nu s-a putut împăca în niciun mod cu această reputație a lui Mitică pe care îl consideră frate bun. El crede că Mitică adoptă voit forma vulgară, aceasta fiind un simplu mod de a se apăra în fața vieții, așa cum unii timizi sunt obraznici, iar unii bătrâni, morocănoși. Teza acestui spectacol este că un om nu trebuie judecat după ceea ce spune, ci după faptele sale. La 90 de ani de la premiera absolută a piesei lui Camil Petrescu, Teatrul Nottara aduce în atenția publicului un Mitică Popescu nou, sensibil, comic fără ostentație. (Dan Tudor, regizor)
Camil Petrescu s-a născut la București, în aprilie 1894. A crescut fără părinți, în mahalaua Moșilor. După gimnaziu, își continuă studiile, ca bursier, la Colegiul Sfântul Sava și, apoi, la Liceul Gheorghe Lazăr. A absolvit, în 1919, Facultatea de Litere și Filosofie de la Universitatea București. A început să scrie încă din studenție. A debutat la Facla, în 1914, sub pseudonimul Raul D. În 1916, pleacă pe front ca ofițer, de unde se întoarce în 1918. Experiența trăită în această perioadă se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). Din 1920, participă la ședințele Cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar revista omonimă îi publică primele poezii. O perioadă a fost profesor de limba română la Timișoara. Aici a avut o intensă activitate publicistică: a condus gazeta Banatul și a publicat articole în Țara. Își ia doctoratul în filosofie cu teza Modalitatea estetică a teatrului.
În această perioadă creează cea mai mare parte a operei sale dramatice: Jocul ielelor, Act venețian, Suflete tari, Danton, Mitică Popescu, Mioara. În 1933, apare romanul Patul lui Procust. A fost redactor la Revista fundațiilor, îi apare volumul Teze și antiteze, publică pagini prețioase de analiză și de teorie a artei spectacolului. În 1939, Camil Petrescu este numit, pentru câteva luni, director al Teatrului Național București, iar din 1949 este ales membru titular al Academiei Române. În 1944, publică piesa Iată femeia pe care o iubesc. Drama istorică Bălcescu, text important în evoluția dramaturgiei noastre cu temă istorică, are premiera absolută în 1949, la Naționalul bucureștean. Urmează volumul de nuvele Turnul de fildeș și romanul Un om între oameni, rămas neterminat.
Camil Petrescu a murit în mai 1957, la București.
Camil Petrescu a scris Mitică Popescu în 1925 – 1926. Piesa a fost montată pentru prima oară în 1928, la Teatrul Național București. A rămas celebră versiunea radiofonică a spectacolului din 1956, în regia lui Paul Stratilat, cu Radu Beligan în rolul titular. În 1984, Manole Marcus a ecranizat textul lui Camil Petrescu.
Mitică Popescu aduce o variațiune interesantă în producția dramatică a domnului Camil Petrescu. Talentul său dramatic se afirmă, astăzi, sub forma comediei. Într-un cadru de situații amabile, se desprinde o realitate socială românească, o producție autohtonă, un tip de specificitate orășenească sau numai pur și simplu bucureșteană, care s-ar părea că tinde să devină expresia imperativă a românului citadinizat: amestec de blagă, de scepticism, de butadă fanfaroană, cunoscut și din Caragiale, căruia domnul Camil Petrescu i-a adăugat, ca un element inedit: bunătatea ce se ascunde sub pudoare. Mitică se laudă, așadar, cu ceea ce nu are și își acoperă virtuțile reale, în situații ușoare și în miticisme spirituale sau numai variate – și nu depinde decât de imponderabile ce planează întotdeauna asupra destinelor teatrale, pentru ca acest Mitică sporit sufletește, reabilitat, să-l facă uitat pe vechiul Mitică, simplu gascon ușuratic, integrându-se sub forma aceasta mai complexă și mai onorabilă în galeria tipurilor naționale. (Eugen Lovinescu – Rampa, 31 martie 1928)
