„Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu” de Tatiana Niculescu

Într-un excelent studiu asupra scrierii istoriei, tradus în limba română în 2002, David Lowenthal afirma că „trecutul e o țară străină”: îl descifrăm, îl remodelăm și, în final, proiectăm asupra lui propriile noastre viziuni despre istorie. Afirmația nu este mai puțin adevărată atunci când avem în vedere personalități care, într-o măsură sau alta, au influențat istoria așa cum o cunoaștem. A scrie biografia unei personalități istorice este un proces laborios și migălos care presupune mai mult decât reconstituirea unei vieți și înseamnă în primul rând cunoașterea unei epoci și a unei mentalități. De altfel, într-o lucrare dedicată vieții lui Petru Groza, Dorin-Liviu Bîftoi atrăgea atenția asupra faptului că ar fi bine să nu îi mai confundăm pe biografi cu istoricii, în pofida faptului că primii depun o muncă de documentare la fel de intensă pentru descrierea subiectului ce îi interesează (autorul însuși mărturisește că a lucrat doi ani și jumătate la această biografie). Dorin-Liviu Bîftoi are dreptate până la un punct: nu cred, totuși, că cele două calități (istoric și biograf) se exclud reciproc; există biografii foarte bine scrise de istorici veritabili, cunoașterea extinsă a epocii în care evoluează personajul central fiind mai degrabă un plus decât o frână. Pe de altă parte, este drept că au existat și există atât lucrări istorice, cât și biografii realizate de oameni din afara domeniului care se ridică la standarde de calitate foarte înalte. La fel de adevărat este că unii dintre istorici preferă să ocolească acest gen din cauza dificultăților insurmontabile pe care le presupune, iar rezultatul final poate fi frustrant și nesigur. Căci, în ce măsură se poate scrie o biografie completă și onestă? Dincolo de urmele materiale, de documente, de mărturiile contemporanilor, resorturile intime ale unei vieți pot fi presupuse sau intuite, dar niciodată afirmate în deplină cunoștință de cauză. Scrierea unei biografii rezultă, astfel, într-o reprezentare exterioară, care poate fi solidă sau valoroasă, dar care nu poate capta până la final esența universului uman în toate particularitățile sale. În afara demersului analitic însoțit de accesul la sursele primare și de o foarte bună cunoaștere a specificului perioadei, a scrie biografia unei personalități istorice devine sinonimă cu un act de creație literară. Cartea Tatianei Niculescu, „Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu”, apărută la editura Humanitas în acest an se înscrie întocmai în acest registru.

Autoarea nu este istoric de formație, dar are un solid profil intelectual în calitate de scriitoare de romane și piese de teatru (unul dintre romane a fost dramatizat și a stat la baza unui film); în plus a testat terenul istoric prin publicarea lucrărilor „Regina Maria: ultima dorință” și „Mihai I: ultimul rege al românilor”, ceea ce a ridicat nivelul de așteptare al acestei ultime cărți. Însă personajul central al cărții, Corneliu Zelea Codreanu, cât și epoca interbelică în care acesta s-a afirmat ca exponent al extremismului politic, sunt subiecte complexe, ce necesită deopotrivă un orizont de cunoaștere profund și acribie în selectarea și interpretarea documentelor epocii. Într-adevăr, cel puțin în raport cu aceste exigențe, Tatiana Niculescu nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor.

Atracția față de scrierea biografiei unui asemenea personaj rezidă, conform autoarei, într-o mixtură de sentimente la adresa sa: „îmi lipsea o biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu din care să-mi lămuresc mai bine emoția admirativă sau, dimpotrivă, oroarea pe care acest om o stârnește până în zilele noastre”. Să remarcăm, încă de acum, că cititorul neutru va rămâne suspendat între cele două atitudini după citirea acestei lucrări, care nu urmărește să clarifice, în măsura în care este posibil, ci să prezinte de o manieră greu de încadrat precis traseul ambivalentului Corneliu Zelea Codreanu.

„Acolo unde nu am avut destule elemente pentru a reconstitui o scenă de viață, continuă autoarea, am pus întrebări, am făcut deducții, am lansat ipoteze și am lăsat loc de răspunsuri (…) Demersul meu este, în bună măsură, și unul literar”.

Într-adevăr, dacă s-ar fi limitat la acest din urmă obiectiv, biografia ar fi fost, în bună măsură, o lectură interesantă; privită, însă, prin ochii istoricului atent, fără a fi pedant, cartea se dezvăluie ca fiind grevată de numeroase carențe, ce induc o imagine de ansamblu preponderent negativă.

În ceea ce privește structura lucrării, aceasta este clasică și urmărește, cum este firesc, în ordine cronologică, etapele vieții celui care a fost Corneliu Zelea Codreanu. Ne sunt prezentate originile familiei sale, trecerea acesteia în România și stabilirea la Huși, după o perioadă petrecută la Iași. Codreanu a făcut parte din primele generații admise în cadrul Liceului militar cu internat „Mănăstirea Dealu”, ceea ce va lăsa o amprentă ușor decelabilă asupra caracterului său. În timpul Primului Război mondial, adolescentul Codreanu nu a putut să se înroleze, dar va urma pe front regimentul tatălui său. După război și realizarea Marii Uniri, caracterul României Mari, care îngloba un număr important de minorități și era amenințată constant de vecinii săi revizioniști, va activa în tânărul Codreanu sentimentul misiunii naționale pe care era chemat să o întrupeze. Ca student al Facultății de Drept din Iași, viitorului șef al legionarilor i se vor acutiza atât antisemitismul, cât și convingerile anticomuniste (participă inclusiv la spargerea unor greve), în paralel cu fervoarea religioasă care îl domina. Ascensiunea lui Codreanu va începe odată cu asasinarea prefectului de poliție Manciu, în 1924, gest reprobabil, care îl transformă, însă, într-un soi de erou popular, ceea ce dezvăluie mult despre deriva comportamentală și ideatică prin care treceau contemporanii acestor evenimente. În 1927, în urma neînțelegilor cu A.C. Cuza, Codreanu va face pasul decisiv spre înființarea propriului vehicul politic, Legiunea Arhanghelului Mihail, formațiune pe care (sub diverse alte denumiri), în pofida unui început dificil, o va propulsa cu relativ succes pe arena publică. Căpitanul, adulat și respectat cu venerație, va imprima o formulă rigidă, bazată pe disciplină și dedicație, partidului său, dar nu va ezita să recurgă la varianta asasinatului politic, așa cum s-a întâmplat în cazul prim-ministrului Duca. Într-un context internațional complicat și având în față o ascensiune imprevizibilă a Mișcării Legionare, care obținuse un scor nesperat la alegerile din 1937, regele Carol al II-lea, după ce a încercat să se apropie de Legiune și de liderul acesteia, va pune la cale îndepărtarea lui Codreanu și, în cele din urmă, asasinarea sa. Sfârșitul tragic al lui Codreanu încheie o etapă importantă din existența Mișcării Legionare, cea care va avea un sfârșit lamentabil și la fel de impetuos pe cât a fost intrarea sa în viața politică a României Mari.

Așa cum precizam, talentul literar al Tatianei Niculescu este indiscutabil, acesta fiind ușor observabil în rândurile cărții pe care v-am propus-o spre analiză. În schimb, din punct de vedere istoric, autoarea pare că se află pe un tărâm straniu pe care nu îl cunoaște și nu îl înțelege. Dincolo de impresia generală, atrag atenția unele greșeli grosolane: astfel, găsim scris în carte următoarele fraze: „În România, copilul Corneliu Zelea Codreanu creștea într-o epocă de întărire a identității naționale, în care școala și profesorii îi îndrumau pe elevi către devotamentul față de neam și țară, pregătindu-i pentru apărarea tânărului regat și întregirea, cândva, a României cu teritoriile aflate încă sub stăpâniri străine (Bucovina și Transilvania în Austro-Ungaria, Basarabia în Imperiul Rus, Dobrogea în Imperiul Otoman).” (p.26) Dobrogea nu mai aparținea Imperiului Otoman din 1878, când a fost cedată României, în urma războiului ruso-turc, context în care România a obținut, de asemenea, independența de stat, iar Codreanu se născuse în 1899, la două decenii, așadar, după acest eveniment. Cel puțin în acest caz, nu pare o simplă scăpare a autoarei, întrucât ceva mai încolo aceasta recidivează scriind că „În România, noul rege [Carol al II-lea] era hotărât să îndrepte lucrurile, potrivit unui proiect de reformă și de rapidă modernizare a țării, care prevedea dezvoltarea satelor, mai ales în teritoriile alipite (Bucovina, Basarabia, Transilvania, Dobrogea)…” (p.135) Pare greu de crezut, dar autoarea unei biografii a lui Corneliu Zelea Codreanu este convinsă că România alipise Dobrogea în urma Primului Război Mondial.

În altă parte, Tatiana Niculescu scrie că prim-ministrul român Ion I. C. Brătianu a respins organizarea unor referendumuri în teritoriile proaspăt înglobate, în schimb „le-a promis Aliaților că statul român le va acorda minorităților libertăți politice mari…” (p.46), afirmație de natură a trezi un zâmbet ironic. Brătianu nu a promis niciodată garantarea drepturilor pentru minorități, dimpotrivă, a fost un adversar îndârjit al semnării tratatelor de pace în măsura în care acestea erau condiționate de protecția minorităților și a preferat să își dea demisia pentru a nu își lega numele de un asemenea gest.

„Dacă prin drepturi ale minorităților, avea să declare Brătianu, înțelegeți ca noi, prin legile noastre, nu numai să tolerăm, dar să încurajăm și să îndrumăm viața separată a cetățenilor statului nostru, închiși în celule izolate și chiar ostile unele altora, pe toate tărâmurile: cultural, economic și politic, dacă credeți că aceasta poate să fie, în concepția noastră, care suntem sinceri devotați statului să nu așteptați aceasta de la noi”. (Ion I.C.Brătianu – ­Cuvintele unui mare român, Craiova, f.a., pp. 97-98)

De asemenea, autoarea confundă cu nonșalanță formațiunile politice din perioada interbelică, scriind, de pildă, că „Apariția Uniunii Naționale Creștine fusese, de fapt, actul final al dizolvării Partidului Naționalist Creștin și al colaborării dintre A. C. Cuza și Nicolae Iorga.” (p.73) De fapt, partidul întemeiat în 1910 de Cuza și Iorga se numea Naționalist Democrat. A existat un Partid Național (nu Naționalist) Creștin, înființat în 1935, ca urmare a fuziunii dintre formațiunile politice conduse de A. C. Cuza și Octavian Goga, ceea ce face și mai dificil de înțeles la ce se referea autoarea. Mai gravă este preluarea incorectă a citatelor din surse istorice, probabil din dorința de a sacrifica acuratețea istorică în favoarea tezei literare: astfel, se arată, că tânărul Codreanu „privea cu venerație orașul întins pe șapte coline ca o mică Romă. Era locul venirii lui pe lume și era mândru că se născuse la Iași, ca atâția oameni luminați și patrioți, pe care-i enumera, ca într-o bibliografie școlară, de la Miron Costin, Alecasandri, Negruzzi și Kogălniceanu la Eminescu, Creangă, Hașdeu, Simion Bărnăuțiu și Nicolae Iorga”. În cartea sa, „Pentru legionari”, indicată ca sursă de Tatiana Niculescu, Codreanu nu a scris niciodată că aceste personalități s-au născut la Iași: „Orașul unirii de la 1859, care prin înființarea Universității, devine orașul tinereții și a celor mai curate aspirații ale ei. În Iași au trăit (subl. mea): Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihail Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Iacob Negruzzi, Mihai Kogălniceanu, Simion Bărnăuțiu, Vasile Conta, Nicolae Iorga, Ion Găvănescul.” De altfel, nu știe autoarea că Mihai Eminescu s-a născut la Botoșani, ca și Nicolae Iorga, Creangă la Humulești, Bărnăuțiu la Sălaj și așa mai departe?

În pofida obiectivelor asumate în prefață, lucrarea Tatianei Niculescu nu problematizează, nu interoghează, nu discută în contradictoriu și nu propune ipoteze alternative de interpretare, afirmație întărită de existența unui aparat critic mai mult decât precar în raport cu importanța temei. În schimb, foarte multe afirmații sunt dubitative și, dacă folosirea lor într-o doză firească este dezirabilă, frecvența acestora devine exasperantă: „Corneliu Zelea Codreanu (…) s-a aflat, probabil în categoria bursierilor”; „Codreanu-fiul a făcut, poate, o parte din drum cu trenul”; „la ceremonia decorării vor fi fost prezenți toți ofițerii care luptaseră la Oituz”; „poate că a fost inițiativa profesorului Corneliu Zelea Codreanu…”; „Proaspătul student s-a grăbit să se instaleze în gazdă, să revadă, poate, casa de pe strada Golia” și așa mai departe; lucrarea abundă în acest gen de exprimare, în contradicție cu metodele folosite de istorici, care nu se sfiesc să își declare neputința asupra redării sau interpretării unor fapte nesusținute de o documentație adecvată.

În lumina acestor considerente, cred că lucrarea Tatianei Niculescu nu poate avea pretenția seriozității științifice, chiar și în condițiile în care putem dezbate ambiguitatea statutului de știință al istoriei. Dimpotrivă, este o scriere excesiv romanțată, subțire și simplă, atunci când nu devine, pe alocuri, de-a dreptul simplistă, cu un ton ce scapă adesea din matca neutralității. Cititorul nu rămâne cu o imagine limpede a unei perioade caracterizată de derivă și atitudini negative, în special antisemitismul proferat, din nefericire, de o parte largă a societății românești, așa cum nu poate înțelege mediocritatea înfiorătoare a lui Codreanu, dublată de o mistică dăunătoare și inabilă. Cartea poate fi un bun pretext de lectură pentru o zi însorită în parc sau pentru o călătorie cu trenul, dar nu poate trece testul istoriografic; dimpotrivă, în cazul cărții de față putem afirma cu deplin temei că literatura a învins istoria Cel ce a fost Corneliu Zelea Codreanu își așteaptă încă un biograf documentat, obiectiv și atent, fie el istoric sau nu.

Editura: Humanitas

Anul apariției: 2017

Nr. de pagini: 240

ISBN: 978-973-50-5483-0

Sursa foto: www.adevărul.ro